miercuri, 10 decembrie 2014

Ce mi-a adus mos Nicolae

Pentru ca tot va avertizam ieri cu privire la distribuirea informatiilor personale, hai sa va fac o confesiune in public: Am avut un super mos Nicolae! Nu a durat o zi, ci o saptamana...

Bun, poate ca am eu gusturi ciudate :), insa mi-am petrecut toata saptamana la o supracalificare in domeniul carcinozelor peritoneale cu niste oameni extrem de inteligenti, cu care am discutat liber si deschis de parca am fi fost cu totii experti. Admir calitatea aceasta a celor care au ajuns foarte sus profesional de a conduce discutia cu o atitudine de egalitate, de deschidere, de 'hai sa invatam unii de la altii'. Da, un curs inseamna sa invatam unii de la altii doar ca, de cele mai multe ori, latura 'cursanti' profita mai mult decat latura 'profesori'.

Acum vreun an, cand am facut prima mea interventie pentru carcinoza peritoneala, seful meu mi-a spus intr-un fel pompos, un pic incurajator, un pic ironic: "ai intrat in randul hipec-erilor" (pentru neinitiati, chirurgi ce fac chirurgie de citoreductie pentru carcinoze asociata cu chimiohipertermie intraperitoneala - HIPEC). M-a amuzat atunci fraza lui asa de tare incat am tinut-o minte pentru ca nu ma simteam pregatita sa ma autointitulez asa, pentru ca stiam ca la orizont mai am de dus multe "ore de zbor", pentru ca, pentru ca... Dar mi-a demonstrat si ce antrenor extraordinar am, care stie sa utilizeze micile victorii pentru a-mi da curaj si a-mi creste aripile.

La curs, dincolo de toata stiinta, de evaluari si auto-evaluari, m-a impresionat latura umana. Spunem adeseori intre noi ca, de fapt, chirurgul este capitanul de nava pentru ca trebuie sa gestioneze pacientul de la cap la coada, de la consultatia preoperatorie, la indicatie, la partea tehnica, la decizia asupra tratamentului complementar. Acest rol de capitan este, evident, trait diferit in functie de personalitatea celor care il experimenteaza. Cred ca ceea ce ii face pe HIPEC-eri mai umani decat pe ceilalti este faptul ca operatiile sunt lungi si au nevoie de echipa. Da, echipa nu are rol secundar, e greu sa te concentrezi in sala uneori 8-10 ore, ai nevoie ca oamenii de langa tine sa fie si ei concentrati, sa dea maximul, sa poti sa faci cu schimbul in anumite momente. Sigur ca exista orgolii dar vibe-ul pe care l-am simtit i-a diferentiat de majoritatea oratorilor mai ... vedetisti.

Iar, in tot acest timp, serile mi le-am petrecut intalnind cu drag vechi prieteni, povestindu-ne vietile la un pahar de vin si... implinindu-mi o alta guilty pleasure: testarea chocolat chaud à l'ancienne Angelina si a desertului casei, Mont Blanc. Nu mi s-au parut chiar atat de senzationale precum in povestiri :))) Daca sunteti iubitori de pacate glucidice si treceti prin Lille, Nantes sau Paris, incercati Les merveilleux de Fred. Asta asa, pentru ca, atunci cand nu vine cu stiinta, mos Nicolae vine, de obicei, cu dulciuri :) 

marți, 9 decembrie 2014

Acei anonimi care va spioneaza pe Facebook

Cand domnul Ion Popescu mi-a cerut prietenia, profilul sau era garnisit numai de o poza luata de pe internet si de mentionarea a doua facultati diferite de medicina: Bucuresti si Cluj. Aveam doar vreo 5-10 prieteni in comun din totalul de 24 pe care ii acumulase in 2 saptamani.

Numele complet neidentificabil si poza, genul de poza peste care dai cand google-uiesti "doctor", mi-au atras imediat atentia. I-am dat accept cu gandul ca ii voi urmari activitatea si i-am scris rugandu-l sa imi aminteasca mai precis cand am fost colegi sau cand ne-am cunoscut. Nu mi-a raspuns... Astazi domnul Ion Popescu are cam 2100 de prieteni, 115 in comun cu ai mei si urmareste activitatea a 24 de grupuri legate de medicina. Nu are niciun fel de activitate pe wall-ul propriu ci doar cateva postari primite din partea unor naivi care cred ca este medic (oferte de angajare, de produse, reclame la clinici etc).

Exemplul domniei sale nu este unic. Un alt 'prieten' cu pseudonim englezesc unisex (nu imi amintesc acum exact) imi posteaza regulat pe facebook fotografii cu flori, melodii care, dupa aprecierile domniei sale, ar intra in campul meu de interes, comentarii foarte incurajatoare de genul 'cata dreptate ai/aveti", "asa cred si eu", "ce bine spus"etc. Am fost mereu nepoliticoasa si nu am raspuns pentru ca mi-am dat seama ca face parte dintr-o strategie. Nici aceasta persoana nu are niciun fel de activitate personala dincolo de postarile astea de yes man in schimb o veti gasi in mod sistematic pe wallurile Mihaelei Radulescu, Andreei Raicu, Andreei Esca, Andreei Marin unde abordeaza aceeasi strategie: postari cu flori si comentarii laudative. Ma rog, ar trebui sa fiu flatata ca am fost incadrata in categoria unor astfel de influenceri :))) dar sunt sigura ca, alaturi de numele sonore, sunt si alti activist facebook de talie mai mica dar utili care, la o adica, pot umple coloanele libere din Ciao, Cancan sau mai stiu eu ce cu vreo stire de mana a 2a.

Daca va spun toate acestea nu este din vreun sentiment personal. Nu mi-au facut niciun rau si nu le banuiesc deocamdata ca ar fi hoti de apartamente, ci ziaristi (ma rog, persoane care scriu la ziare de duzina). Mai periculos este ca pot fi reprezentantii unor institutii carora nu ati vrea sa le faceti confidente (sunteti liberi sa va ganditi la ce vreti)...

Ma deranjeaza insa ca existenta lor fraudeaza exact principiul de relatie interpersonala bazata pe incredere oferit de facebook. Ma deranjeaza ca se erijeaza in prieteni manipulandu-va cu ideea ca aveti cunostinte in comun si preocupari similare. Iar asta din punctul meu de vedere ii face escroci care incearca sa va extorcheze o informatie (da, nu e prin forta dar e printr-un fel ascuns de santaj emotional).

Stiu ca majoritatea dintre noi nu sunt(em) inca pregatiti sa gestionam atat de clar contentul pe care il livram pe Facebook. Poate ca stim sa postam in mod "Public" si "Prieteni" dar, odata ce am acceptat pe cineva in lista de prieteni, uitam poate sa reevaluam.

Odata cu aceasta pseudo-demascare, va invit sa va intoarceti in reteaua de socializare, sa priviti lung lista de prieteni si sa dati unfriend anonimilor care va spioneaza profilul, cu exceptia cazului in care aveti o strategie de comunicare sau ceva de spus si repetat lumii intregi. Unfriend este butonul pe care il voi apasa in dreptul domnului Ion Popescu pentru ca nici in lumea reala, nici in lumea virtuala o relatie nu se poate intemeia pe minciuna.







luni, 1 decembrie 2014

Pasi mici

Vineri seara am scos de la naftalina un film pe care imi pusesem de mult timp in gand sa il vad: Et Dieu créa la femme de Roger Vadim (Si Dumnezeu a creat femeia). Auzisem despre virtutile acestui film, mai ales vestimentare, de stilul Bardot la St Tropez si eram curioasa. Well, n-am nimic in plus de adaugat despre film. In schimb, de indata ce am deschis facebook-ul dupa film am aflat ca filmul a fost lansat intr-o zi de 28 noiembrie. Adica exact data in care il vazusem. Din micile coincidente ale vietii.

***

De multe ori, cand o vad pe Christine Lagarde pe coperta unei reviste in care este intervievata, cumpar revista. Astazi a fost cazul Vanity Fair. Fotografii inedite care ma fac sa ii admir stilul business dar impecabil feminin, dialoguri interesante care imi revela faptul ca este inteligenta dar si suficienta caldura si naturalete incat sa nu-si inghete publicul. Viciul legat de M&M's  o umanizeaza in timp ce pasiunea pentru bijuterii valoroase ii consolideaza intangibilitatea. Pearls and diamonds&pearls... ca albumul lui Prince.


***

In aceeasi revista discutii legate de popularitatea membriilor familiei britanice. Kate Middleton este de-abia pe locul 8. Publicatia explica: in afara de calitatile fizice, este preocupata doar de rolul de mama, sotie si de garderoba. Nimic care sa inspire.Chiar asta este si senzatia mea. Ok, in afara de faptul ca stie sa combine haine de McQueen cu haine de Zara, ce altceva mai stie sa faca, ce alte merite mai are? De urmarit pe termen lung.

***

In metroul din Lyon, reclama la spalatul pe maini. Minunata initiativa... 

sâmbătă, 22 noiembrie 2014

Electra, the hubris, the British

After having watched over my Facebook friends cultural trips to London and, particularly, to the Old Vic, I have been longing to see one of these lovely plays myself. I failed to do so on the occasion of Kevin Spacey's Clarence Darrow, which produced me great sorrow. And then I saw Kristin Scott Thomas's name on the announcement of Sophocle's Electra and I said to myself this is it, not a reparation, but rather a great occasion in itself.

I must have already confessed my interest in Greek mithology, my fascination with antic tragedies, my readings about the hubris, my cult for the subconscious. Therefore Electra was the perfect occasion, especially when played by the magnificent Kristin Scott Thomas, whom I've always admired (more about this one in a separate post).

When we were in front of the theatre, we had just separated from some great friends we had not seen for years so I had good reasons to be a bit sad and yet I was giggling with enthusiasm. Some of you might comment upon the fact that this was so provincial. I give you that...

The scene is round and surrounded by spectators. The hall is not very big which enhances contact between the artists and the public. The minimal scenography consisting of a tree and some huge antic villa doors promised a great deal. It's in front of those doors and near that tree that Electra goes out day by day to cry for the loss of her father, Agamemnon, killed by her mother, Clytemnestra and the mother's lover, now turned king. It's in front of those doors and near that tree that Electra rages against her brother's absence and vows to help him, once back, to achieve revenge. She is full of rage and deeply convincing. A physically absent Electra that devotes entirely to her aching soul. A young woman with no man to marry and no kids to bear as the new king fears a potential revenge from Agamemnon's grandchildren. A daughter painfully hating her mother as the actor of a vicious crime.

And then, once here, there is no place Ian Rickson, the play's director, takes us to... He simply did not imagine any variation of the intensity of the feelings, he did not give the actor space or directions to perform anything else. Once the rage was on, it stayed on until the end of the play. Except for some British humor here and there that was actually funny...it's just that it dramatically decreased tension making impossible for us to concentrate again and return to grief. Clytemnestra's speech, while perfectly convincing, was not allowed to seed any doubt in Electra's heart.. There was no duality or pain or complicity in Electra's attempt to persuade her sister in being more of her side. There was no dispair when the news of Oreste's death arose (we knew it was not true since the beginning of the play but Electra did not). She went on in rage and sorrow, over and over again. 

At this point, one middle-age nicely dressed lady in the front row fell asleep for a few seconds and I took my distance from the play to watch the spectators...

 Kristin Scott Thomas's performance is demanding and intense but with very few variation from one side to another. As if nothing happened... Not even when she finally meets Orestes, not even then are we allowed to cry, to involve, to feel, to love.

I am not sure if it was a British (i.e distant, polite) interpretation of a tragedy or it was simply Ian Rickson's inability to deal with this text. I read he achieved wonderful things when directing Thomas in Chekhov’s “The Seagull” or in Pinter's "Old Times". But here I was deceived... I remembered the simphony of emotions and heartbeats when I left the theatre in Sibiu, in april 2013, after Purcarete's Gulliver's Travels and I got invaded with regrets that here I was feeling nothing of the kind. I would not be able to get home and say Wonderful! Incredible! Excrutiating! I was left only with the joy of having seen live a great actress, a great performer.



Magic in the moonlight

Un nou film de Woody Allen a iesit pe piata si eu nu auzisem nimic despre el. Mi-am spus ca scaparea se poate datora intensitatii evenimentelor din politica interna romaneasca ... pana cand l-am vazut.

Acum ca ati inteles in mare ce cred despre el, inainte de a nuanta un pic lucrurile, le voi inrautati afirmand ca scriu despre film tocmai pentru ca este un Woody Allen pe care mi-am luat obiceiul sa il urmaresc, citesc, comentez (To Rome with love, Blue Jasmine) si nici faptul ca joaca Colin Firth nu este total neglijabil :)

Intriga: un magician renumit international este chemat sa demaste o tanara medium,Sophie Baker, a carei reputatie a escaladat pe Coasta de Azur. Odata ajuns la fata locului, magicianul deghizat si desconspirat incearca mai multe abordari pentru a discerne adevarul legat de tanara si seducatoarea Sophie.

Colin Firth care face un rol excelent din genul care deja l-a consacrat: rationalul rezervat cu aere de superioritate si fraze complexe mustind de dispret care are de fapt o inima tare romantica... Poate ca insusi regizorul se joaca un pic cu referirea la Mr Darcy, de care, de data aceasta, pe actor il disting atat inceputul (Firth e mult mai suprinzator in rolul magicianului Wei Ling Soo), cat si punctul culminant (aici nu va stric placerea). Emma Stone este si ea rezonabil de buna, desi rolul nu ii ofera foarte multa diversitate dincolo de prima jumatate. Atmosfera filmului reaminteste glamourul retro din Midnight in Paris si Blestemul scorpionului de Jad, intriga reaminteste si ea de Scorpion si, numai departat, de Manhattan Murder Mistery, Visul Cassandrei si Match point (in sensul ca face parte din seria filmelor cu suspans si investigatie ale lui Allen).

Dar, dincolo de toate acestea, pelicula ramane extrem de artificiala (nu mi-a abolit niciun moment senzatia ca sunt la un cinematograf si urmaresc un film, dimpotriva, cred ca Allen a vrut sa nu uit nicio clipa, un procedeu utilizat si de alti realizatori - Hotel Grand Budapest al lui Wes Anderson, spre exemplu), extrem de facila (un fel de odihna dupa nevrozantul Blue Jasmine), extrem de sentimentalista (iarasi parca a compensat obiectivitatea distanta si taietoare din Blue Jasmine).

Divertisment cu multe referiri si imagini frumoase, asta a fost ultima comedie romantica a lui Allen. Imi pare bine ca am vazut-o dar nu mi-a produs nici macar o fractiune din efectul marilor lui filme.

Further reading aici:
- cronica din The New Yorker
- interviu cu Colin Firth despre film

miercuri, 19 noiembrie 2014

First lady si proiectele educationale

Legislatia si cutumele nu prea acorda mare importanta primei doamne a tarii. Exista desigur o serie de reuniuni in care Presedintele este invitat cu sotia dar cam atat. Nu se obisnuieste ca Prima Doamna sa aiba birou la Cotroceni, sa prezideze proiecte caritabile sau sa fie vizibila.

Mi-ar placea ca lucrurile sa mearga intr-o directie un pic diferita de acum incolo. Am citit pentru prima data ideea asta pe Facebook la Cristina Bazavan intr-o forma un pic distincta si cred ca era evocata acolo ca exemplu Jacqueline Kennedy Onassis. Nu stiu daca m-as duce atat de in trecut. Poate doar referitor la eleganta.

Avantajele lui Carmen Iohannis sunt de mai multe feluri: are un sot care pare sa tina la ea si sa ii aprecieze opinia ceea ce nu am vazut nici la Iliescu, nici la Constantinescu, nici la Basescu. Are educatie superioara si un fel de semi-pregatire de a vorbi in public intrucat o face zi de zi la scoala. Are un interes in cultura si in educatie, judecand dupa profesie si dupa ceea ce scriu ziarele legat de aparitiile publice la diferite evenimente, are obisnuinta unui oras care a jucat o carte internationala in ceea ce priveste cultura (Sibiul gazduieste FITS si a fost capitala culturala europeana). Are o preocupare in ceea ce priveste aspectul personal, apetit pentru eleganta si, cred, o dorinta de a-si ameliora constant stilul. Si nu in ultimul rand, naturaletea si dinamismul. M-a cucerit si pe mine, ca pe tot poporul FB, prezenta ei la scoala in prima zi dupa alegeri, sa isi faca meseria.


Asadar cred ca are o carte de jucat. Presedintele a declarat acum cateva zile ca o tara creste cu educatia oamenilor ei. O vad bine pe Dna Iohannis distribuita intr-un rol diplomatic in care sa coaguleze ONG-urile educationale in jurul Cotroceniului, sa se implice in proiecte, sa fie prezenta alaturi de aceste organizatii la diferite evenimente, sa sustina eventual si proiectele culturale. Nu consider potrivit pentru Prima Doamna sa continue cinci ani lectiile de engleza cu copiii intr-un liceu din Sibiu dar ma bucur sa stiu ca are o profesie in care a reusit bine, ca vorbeste competitiv engleza asa ca o vad in continuare activa. Sper sa aiba capacitatea de a gandi lucrurile cu o alta anvergura, asa cum ii cere functia.

Favorita mea dintre sotiile de Presedinti este in continuare Michelle Obama, o ambasadoare constanta a modei americane, cu mesaje insistente legate de sport, alimentatie, educatie, sanatate, ecologie. Nu mi-a placut scortosenia infatuata a Carlei Bruni desi a evitat multe dintre gafele si stridentele posibile intr-o astfel de functie. Nu mi-a placut libertinajul Ceciliei Sarkozy desi a rezolvat bine o situatie de criza (asistentele bulgare). Nu mi-a placut topenia Primei Prietene a lui Hollande, Valerie Trierweiler. Imi place insa Queen Rania, desi, formal vorbin, nu e sotie de presedinte. Leticia este si ea suficient de charismatica dar parca mult mai stearsa, rolul Reinei Sofia fusese si el destul de limitat.


Dintre toate aceste doamne, Rania mi se pare un exemplu bun pentru doamna Iohannis. Poate fi un exemplu interesant vestimentar pentru garderoba de office deoarece coincid in unele alegeri: culorile vii, fustele creion, diferitele camasi, rochiile cu o taietura interesanta la decolteu. Regina a reusit sa isi faca auzita vocea si sa ii fie acceptata atitudinea occidentala intr-o tara islamica iar programul Raniei este centrat pe accesul la educatie si rolul femeilor ceea ce partial poate fi interesant de reprodus.

Sigur, ca orice schimbare de statut ea va necesita probabil timp de acomodare si de invatare. Dar sunt sigura ca rezultatul ar putea fi bun. La 25 de ani de la Revolutie putem scapa de complexele de tip Elena Ceausescu pe care o mai vad inca mentionata pe forumuri si putem intelege ca un om este mai puternic daca joaca in echipa.

luni, 17 noiembrie 2014

Punct. Si de la capat

S-au terminat alegerile prezidentiale. Probabil ca pana la ora la care veti citi acest text vom cunoaste deja rezultatul, deocamdata avem o numaratoare care spune Iohannis 53%. Vom pune punct in curand dar inainte de a o face, ar trebui poate sa formulam fiecare cateva observatii.

Iata-le pe ale mele:

- entuziasmul pe care l-am vazut la aceste alegeri este rar intr-o Romanie dominata in ultimii zece ani de sentimentul de scarba fata de politicieni. Cu toate acestea, votul nu a fost neaparat atat unul pro-Iohannis, cat unul anti-Ponta;

- suntem un stat democratic, cum bine a observat pana si dl Ponta. Aceste alegeri au demonstrat ca exista mai mult in electoratul romana decat o masa de manipulare, suntem mai mult decat niste telespectatori in stare vegetativa privind emisiuni care ne spun ce sa gandim;

- s-a nascut o societate civila. Aroganta si nesimtirea dlui Ponta au coalizat treptat aceasta societate civila: in zilele abuzului de putere din iunie 2012 in urma numirii in functie, in zilele proiectului Rosia Montana si, iata, in urma campaniei sale bazate pe minciuni si atac la persoana. E bine pentru orice politician, din orice partid, sa afle ca astazi societatea civila pedepseste minciuna, aroganta, nesimtirea;

- cu toate acestea, in problemele politice ramanem profund pasionali si foarte putin rationali. Dezbaterile au fost prea putin bazate pe programele electorale si pe problemele tarii... Iar admiratorii din ambele tabere erau  (eram?) foarte putin dispusi sa accepte rezultatul votului ca pe unul obtinut democratic;

- sistemul de vot actual este imperfect: se preteaza la abuzuri, la turism electoral, la frauda la numaratoare si participare, la tratament incorect al electoratului. Aici e ceva important de reformat, e nevoie de o noua legislatie electorala;

- in aceeasi ordine de idei, cred ca #fraudalavot trebuie investigata si mi-ar placea sa vad, in curand, condamnari pentru frauda 

- social media a devenit o forta mediatica si, prin consecinta, politica si reprezinta o concurenta importanta in fata trusturilor media conduse de magnati;

- suntem una dintre putinele tari europene care in momente de criza au dat un vot pentru centru-dreapta, nu pentru stanga, nu pentru extrema dreapta. Asta poate fi o buna imagine de start in politica externa europeana dar trebuie confirmata de evolutia ulterioara a lui Iohannis.

Din 21 decembrie vom avea deci un nou presedinte. Sper ca el sa confirme capitalul enorm de incredere, sper sa aiba suficienta autonomie politica si sper sa reuseasca sa fenteze persoanele cu o reputatie indoielnica si presiunile lor, persoane pe care le-am vazut in spatele Domniei sale in cateva ocazii.

Asadar, sa tragem aer in piept si sa o luam de la capat...