marți, 12 ianuarie 2016

On the road again

Imi place sa imi fac bagajul. Imi plac garile si aeroporturile. Imi place sa imi conduc masina… Imi place sa aranjez cu grija in dulapurile camerei de hotel lucrurile din bagaj, sa imi gasesc rapid un rost in locuinta temporara. Imi place orice pretext de calatorie, ador frisonul calatoriilor profesionale in care te asteapta un scop si o emotie la capat de drum (in general, pentru mine inseamna prezentarea unei lucrari stiintifice). Dar cu tot atata firesc pot sa fiu si celalalt, partenerul, accompaning guest-ul… numai sa stiu ca rolurile se alterneaza candva.

Citesc A moveable feast (Paris est une fête) de Hemingway si ma surpind afland ceva nou despre Gertrude Stein. In apartamentul ei din 27, rue de Fleurus sotiile nu erau binevenite. Gertrude Stein nu se conversa niciodata cu sotiile, numai prietena ei, Alice, se ‘preta’ la asa ceva.

«   - Stii, Gertrude e amabila, în ciuda a tot.
-          Bineinteles, Tatie (n.m. asa ii spunea Hadley lui Hemingway)
-          Dar uneori spune si prostii.
-         Eu nu o aud niciodata, spune sotia mea. Nu sunt decat o sotie. Intotdeauna prietena ei este cea care imi face conversatie.

Dar am divagat…

Imi plac, bineinteles, weekendurile libere si vacantele dar, in ceea ce le priveste pe acestea din urma, trebuie sa simt ca le-am meritat. Ca au venit dupa o perioada intensa de munca in care am reusit sa mai cladesc sau macar consolidez ceva. Ador vacantele dar imi place ca ele sa se astearna peste un fel de oboseala si sa fie bine premeditate pentru ca avem atat de putin timp pentru a descoperi atat de multe locuri. Si apoi nu toate vacantele se incrusteaza in memorie, numai cele « iesite din comun », orice ar fi insemnand asta – locuri, stari, oameni .

Sunt pe drum din nou si traiesc o stare de familiaritate placuta, instalandu-ma confortabil in scaunul din TGV. Dar bucuria calatoriei este autentica doar cand stiu ca pentru mine exista « acasa ».

sâmbătă, 9 ianuarie 2016

Un scriitor tanar: Joël Dicker

2015 a fost un an destul de bogat cultural. Pe lista descoperirilor literare am cel putin doi scriitori aflati la poli opusi. 

Astazi cateva cuvinte despre Joël Dicker, un tanar elvetian nascut in 1985 care a luat cu asalt lumea premiilor literare obtinand  Marele Premiu pentru Roman al Academiei Franceze si al 25-lea Premiu Goncourt pentru liceeni.

Am citit cele doua carti (voluminoase) care au cunoscut un real succes: Adevarul despre afacerea Harry Quebert si Cartea familiei din Baltimore dar nu am citit inca romanul de debut. Una dintre ele este un thriller modern, a doua o saga familiala iar amandoua il au drept personaj principal pe Marcus Goldman, un tanar scriitor new-yorkez care a cunoscut un succes fulgerator, intocmai precum Joël Dicker.

Dicker se pricepe sa isi astearna naratiunea intretaind planurile, se pricepe la suspans si e destul de consecvent in constructia personajelor care nu sunt totusi foarte complexe. Intre Marcus Goldman din prima carte si Marcus Goldman din cea de-a doua sunt parca prea putine elemente in comun in afara de tonul povestirii. Joël Dicker este un bun storyteller si isi tine destul de bine in frau povestea chiar si atunci cand aceasta se complica. Da impresia ca este metodic dar uneori foloseste clisee.

Ideea mea favorita din cele doua carti este cea a rivalitatii. Exista un soi de rivalitate fratricida si insidioasa care m-a emotionat destul de mult si ea este infatisata prin paralelism cu rivalitatea parinteasca. Uimitoare si destructiva este competitia intre oameni si gradul de distructie e invers proportional cu distanta sufleteasca dintre ei.

Miza in cazul lui Dicker mi se pare ca se afla la romanul urmator. Dupa ce a exploatat la maxim filonul Marcus Goldman va  fi oare in stare sa vina cu ceva nou, diferit, in care sa nu se autopastiseze?

vineri, 8 ianuarie 2016

Un an nou, o noua viata

Mama si copilul - Nicolae Tonitza
La multi ani pentru 2016 cu sanatate, inspiratie, fapte bune, surprize frumoase, batalii castigate si multa iubire!

La inceput de 2016 sunt tare curioasa ce ma asteapta deoarece, pentru mine, este un fel de noua viata: din 28 octombrie 2015 am devenit mama unei fetite extraordinare, Iris Anna. Incep asadar un nou tip de calatorie din care poate ca voi reusi sa va impartasesc din cand in cand cate ceva. Imi doresc sa fie sanatoasa pentru a putea sa descoperim tot restul impreuna, intr-o copilarie care sa ii fie frumoasa si formatoare, deopotriva...

In rest, in ceea ce priveste aceasta noua viata, voi incerca sa fiu cat de cat discreta din mai multe motive: nu imi doresc sa transform acest blog intr-unul de parenthood, cred ca deocamdata un copil atat de mic are nevoie sa ii fie protejata identitatea mai degraba decat sa devina 'popular', chiar si intr-un cerc restrans si, nu in ultimul rand, modelul pe care mi-as dori sa i-l transmit este cel al unei vieti in care familia, profesia, cultura, experientele si jocul se impletesc continuu si creativ.  Nu pretind ca opiniile de acum vor fi inamovibile. Stim cu totii ca experientele ne contureaza asa ca nu fiti surprinsi si ... nu imi reprosati daca vedeti uneori ca nu sunt consecventa.

Sper sa gasesc in continuare timpul si resursele pentru a scrie aici si in 2016 mai ales ca in 2015 am sarit atatea lucruri! Sa ne revedem deci des si cu bine pe Jocul Orb.

marți, 20 octombrie 2015

Aceeasi fizionomie pe toate capetele

Ieri am descoperit pe Facebook proiectul fotografului Dougie Wallace - Harrodsburg. Este vorba despre o serie de imagini surprinse in districtul de lux Knightsbridge din Londra, de cele mai multe ori langa magazinul Harrods

Va las sa consultati singuri setul de portrete... eu le-am numit pe Fb "sociologice"... dar ramane prea putina indoiala asupra intentiilor fotografului de a portretiza, de fapt, o lume in care domnesc prostul gust, prostia, saracia intelectuala, lipsa de preocupari in afara "ego-ului" si a imaginii, uratenia pana la urma desi in forme bine invelite in matasuri, brose Chanel si mult make-up.

Franca Sozzani



Ce ma intriga este cum, incet-incet, astfel de personaje au inceput sa se infiltreze peste tot si ... sa devina modele pentru noi ceilalti. Stiu ca au spus-o multi inaintea mea dar mie mi-a picat greu coperta cu Kim Kardashian si Kanye in Vogue-ul american iar senzatia s-a acutizat recent cu Kim pe Vogue-ul spaniol. Tot asa m-au dezamagit si fotografiile laudative ale Francai Sozzani pe Instagram, de la nunta acelorasi doi. Franca Sozzani reprezenta un fel de model de frumusete, rafinament si ...modern la o varsta ceva mai matura. Iar girul ei pentru lumea aceasta m-a socat, un fel de confirmare a faptului ca banii pot sa cumpere orice... pe care in naivitatea mea inca nu-l acceptasem.

Mai nou, aceleasi personaje care mie mi se par un fel de chintesenta a faunei din fotografiile lui Wallace vor sa acceada la Presedintia SUA. Sigur ca oricine e liber sa o faca si...sa nu fie votat... dar asta spune multe despre ambitiile nesabuite, despre tupeul extraordinar, despre incapacitatea de a-si percepe sau analiza limitele. Cat despre sansele lor de reusita, cred ca vor fi relevante voturile lui Donald Trump, nu pentru ca ideile politice ar fi comune pentru ca probabil nu e cazul (hm, am scris idei in aceeasi fraza cu oamenii astia?), ci pentru ca publicul tinta este acelasi public iubitor de reality show-uri si circuri mediatice.

Asadar, lumea aceasta se infiltreaza incet in zonele oarecum elitiste ale vietilor noastre: de la publicatiile (da, superficiale, glossy, egolatre) rafinamentului estetic pana la sferele rafinamentului intelectual (politica la un anumit nivel mi se pare ca nu mai poate fi facuta de... oricine, cum se intampla in Parlamentul nostru dar poate ca parlamentarii nostri nu trebuie sa dispere: in curand va putea fi facuta de oricine la orice nivel). Sigur, au mai ramas marile universitati ale lumii dar... cu ritmul expansiunii social media... imi dau seama ca ii vom vedea in curand ca experti in problema si pe la vreun Ivy League in cautare de fonduri.

Si iata cum ajungem sa dorim sa le semanam... Cel putin asta e senzatia cand vad cum din ce in ce mai mult femei altadata frumoase, din toata lumea, din aproape toate sferele cu exceptia celei fara mijloace financiare, apeleaza la chirurgia estetica dupa acelasi algoritm: buze mai pline, pometi reliefati, lifting pe conturul mandibulei, injectii cu hialuronic pana pielea sclipeste de intinsa ce e ... incat asazi daca va uitati pe Instagram la Gwyneth Paltrow, Naomi Campbell si Mihaela Radulescu veti avea senzatia ca vedeti aceeasi fizionomie, multiplicata la nesfarsit, poate doar cu peruci diferite...

Oare va fi asta etapa intermediara pana la clone si roboti? Vom gasi aceeasi fizionomie pe toate capetele? Ni se vor sterge circumvolutiunile prin frecarea de social media pana vom dori sa fim toate aceeasi, pana vom considera asta etalonul "frumosului"? Oare Nichita a fost un vizionar, nu un indragostit, cand a scris: "Vine o vreme cand ploua rece si toate femeile poarta capul tau, si rochiile tale"?




luni, 19 octombrie 2015

Gustul ceaiului

Aproape dintotdeauna mi-am baut cafeaua la fel: cu lapte si fara zahar. Cu prea putine ezitari... Si daca ar fi sa aleg, ea ar fi intotdeauna Cafe latte ca la cafeneaua Caffe & Latte pe care am frecventat-o ani la rand.

Cu ceaiul e alta discutie... Ceaiul l-am baut mereu altfel in diferite perioade ale vietii. Negru, verde, oolong, mate ... cu zahar si lamaie, simplu, cu lapte (doar rareori si numai din curiozitate), doar cu lamaie, iar simplu. Cu iasomie, cu bergamota, cu amestecuri rafinate si, de obicei, un pic prea parfumate de la Frères Mariages, cu gheata, fierbinte, la temperatura camerei cand imi aminteam de cana din fata mea..., cu biscuiti, si iarasi iar simplu... Singura, cu prietenii, in cuplu... Ceaiul a fost mereu o sursa constanta de liniste dar si de variatie...

Recipientul de ceai de asemenea: o cana mare precum cea de cafea, o ceasca fina din portelan, o ceasca minuscula japoneza, un pahar turcesc, o tartacuta de mate sau un bol din portelan chinezesc, oricare dintre obiecte a avut parte de atentie o perioada de timp.

Toamna este regasirea ceaiului de seara... asa ca astazi seara va invit la o ceasca de ceai pe Jocul Orb. Voi cum il beti?

vineri, 9 octombrie 2015

Talk like TED

Poate mai tineti minte "Cum suna vocea mea in public", povestea scrisa pentru Cristina Bazavan despre cum am reusit sa imi depasesc teama viscerala de a ma exprima in fata unui auditoriu... E in continuare un proces legat de cum sa devii mai bun si, desi acum jocul imi place la nebunie :), am inca zone in care nu pot jongla cu usurinta.

Asa ca atunci cand am gasit in aeroport, inaintea unui zbor, cartea "Talk like TED" a lui Carmino Gallo nu am ezitat foarte mult inainte sa o cumpar. Carmino Gallo este expert in public speaking, lucreaza cu numeroase companii si cateva personalitati si s-a consacrat (public) ca autor in domeniu cu o carte despre...Steve Jobs. Da, acelasi Steve Jobs ambitios, creativ si celebru, despre care a curs multa cerneala tipografica in ultimii 4 ani. Numai ca de la Carmino Gallo puteti sa aflati ceva inedit: nu a fost dintotdeauna un vorbitor exceptional, dimpotriva, i-au fost necesare nenumarate eforturi inainte de a deveni farul lansarilor Apple, mai senzational decat orice produs.

Talk like TED ne propune noua lectii dar vine, mai cu seama, cu nenumarate exemple si analize din conferintele TED asa ca nu e de mirare ca m-am ocupat de distribuitul lor pe Facebook in ultimele saptamani. In ordine, sfaturile autorului ar fi:
  1. Unleash the master within
  2. Tell three stories
  3. Practice relentlessly
  4. Teach your audience something new
  5. Deliver jaw-dropping moments
  6. Use humour without telling a joke
  7. Stick to the 18-minute rule
  8. Favor pictures over text
  9. Stay in your lane.
Pot sa va garantez ca titlurile nu va vor lamuri complet, cartea este necesara, dar nu e chiar o revelatie. Este o carte cu sfaturi utile insa, daca ati mai atins cu degetul ceva public speaking pana acum, nu totul este nou sau original 100%. Pe de alta parte, sfaturi vechi pot deveni sfaturi noi cu ceva insight/exemple iar, in abundenta de TED-uri, e nevoie uneori de un pic de orientare. Spre exemplu, capitolul de jaw-dropping moments (da, momente in care sa va cada fata :))  a fost pentru mine ceva complet nou. Asa cum mi s-a parut extrem de interesant sa aflu ca in engleza un vorbitor bun in public utilizeaza intre 150-190 cuvinte/minut.

Pot sa reprosez cartii ca este prea explicita si lipsita total de subtilitate, ca repeta mesajele de multe ori pana cand ele pot fi intelese si integrate de catre orice fel de public. Dar inteleg ca asta este exact ceea ce vine la pachet cu notorietatea asa ca stilul nu imi place dar, la o adica, il girez. Iar intrebarea lui Gallo, desi comerciala, ma va ajuta poate in urmatoarea ocazie sa aduc ceva in plus fata de co-vorbitorii mei: Ce iti face inima sa vibreze? What makes your heart sing?



luni, 5 octombrie 2015

Luni de octombrie - zi libera?

Este luni, inceput de octombrie...Cam la vreo doua saptamani dupa ce a inceput scoala. Ziua in care mintea copiilor e fertila si curioasa, ziua in care serbam educatia. Cum? Cu o pauza...

Ca si cum am sarbatori sanatatea cu o boala? Ca si cum ne-am bucura de sport vegetand pe canapea? Ca si cum am celebra mancatul sanatos cu o portie mare de hamburgeri congelati de la McDonald's stropiti din abundenta cu ketchup? Ca si cum am sarbatori copiii inchizandu-i in casa si interzicandu-le sa se joace? 

Si lista se poate prelungi la nesfarsit... Ma intreb insa din ce logica absurda face parte o astfel de decizie atat de asemanatoare aceleia de a organiza in Saptamana Altfel... o pre-vacanta.

Aici nu e vorba despre salarii, este vorba despre mentalitati. Mentalitati care din pacate nu tin cont de binele copiilor, care poate nu mai cunosc pasiunea de a fi profesor ci doar aceeasi lene si resemnare generala, intrezarita in multe alte niveluri ale societatii. 

Am citit cu totii pe undeva ca a fost demonstrat ca vacantele prea lungi sunt in detrimentul copiilor cu statut socio-economic mai redus si aduc, in schimb, un beneficiu numai celor proveniti din familii cu educatie si bani pentru ca numai acestea din urma au posibilitatea sa le ofere copiilor activitati variate, care sa ii stimuleze cognitiv si sa le pastreze proaspete macar o parte dintre notiuni. Cu toate acestea s-a protestat furibund impotriva scurtarii vacantei de vara, deja luxurianta fata de omoloagele ei din multe alte tari europene. Stim ca exempla docent si dam exemplul pauzei pe post de model social. Stim ca docendo discitur dar ne-am pierdut complet apetitul si pentru docere, si pentru discere. Ei, da, provin dintr-un liceu cu profil real in care se invata bine si la latina...

As fi putut sa inteleg (chiar mi-ar fi placut) o zi a educatiei altfel decat prin cursurile standard. O zi in care sa existe activitati variate care sa puna in valoare oferta educationala a fiecarei scoli. O zi de vizitat cercurile, spre exemplu, pentru ca am citit ca exista in continuare profesori pasionati care ii invata pe elevi sa scrie creativ, sa aprofundeze o limba sau o cultura, sa cante la un instrument, sa rezolve probleme diverse la nivel international, sa faca teatru sau dezbatere... Da, o astfel de zi a educatiei ar fi spart stereotipiile si ar fi dat exemplul minunat al deschiderii mintii si orizonturilor. 

Poate ca sunt undeva acolo profesori care au facut asa ceva... sau care au propus dar li s-a refuzat pentru a nu tulbura linistea unei societati adormite, dornice doar sa priveasca reality show-uri in care manelari "educati" isi bat concubinele siliconate si insarcinate sau se petrec divorturi in direct si marturii dubioase despre experiente personale indoielnice.

Astfel anul acesta se vor putea da subiecte si mai usoare la Capacitate si Bac, astfel incat procentele sa nu scada... si vom putea sa suflam usurati pe 5 Octombrie la anul cand ne vom uita in oglinda ca sa ne felicitam pentru cat am mai muncit si ce rezultate grozave obtinem...