luni, 6 iulie 2015

Estetica ariditatii

Sa tot fie cateva saptamani bune de cand vorbim despre Estetica (si practica!!!) austeritatii la vecinii nostri greci. Ca sa ne mai limpezim gandurile si sa mai potolim sangele infierbantat, va propun un exercitiu diferit: Estetica ariditatii.

Este vorba despre o carte eseu scrisa de Richard Millet. Pentru ca nu stiu catora dintre voi numele lui Millet le este cunoscut, imi iau libertatea sa mentionez ca este vorba despre scriitorul si eseistul francez (franco-libanez pentru precizie) care a publicat Elogiu literar lui Andrej Breivik. In pofida titlului care va poate induce in eroare, Elogiul reprezinta mai degraba o analiza critica a cauzelor ideologiei si actiunilor lui Breivik, autorul masacrului din Norvegia, denuntand o identitate Europeana slabita, decaderea culturala, imigratia in masa si multiculturalismul. O asemenea pozitie nu i-a adus bineinteles simpatia intelectualilor de stanga printre care (de data aceasta, mai cunoscutul) JM Clezio ceea ce a condus la marginalizarea lui Millet in multe dintre instantele culturale franceze.

In Estetica ariditatii, autorul face o pledoarie pentru ariditate vazuta ca un fel de minimalism al trupului si limbajului. Individul superior traieste mult in tacere pentru a putea sa reflecteze si intr-un fel de economie e mijloacelor, refuzand compania si ritmul unei lumi decadente, mizere, decazute mai ales din punct de vedere spiritual. Un astfel de denunt se suprapune, intr-o forma detasata, ascetica, mesajului din Elogiu literar lui Andrej Breivik. Raul umanitatii isi are originea in ... drepturile omului care au permis accesul decadentului in sfera elitelor.  Servita astfel, fraza poate fi combatuta pana la ridicol insa ideea este tot o reinterpretare a unei pozitii de dreapta ce nu favorizeaza democratizarea elitelor. 

Tot ceea ce este trupesc conduce spre vulgaritate si decadere. Dansul este una dintre modalitatile prin care un teritoriu intim odata expus devine obscen. Pentru Millet, el nu este o forma de expresie ci exhibitionism. O astfel de teza mi se pare reductionista atunci cand nu este vorba despre expunerea propriului trup ci despre sublimarea artistica a trupului pana cand acesta devine intruchiparea unei idei precum in balet. Intr-un plan secund, cred ca atat dansul cat si sportul reprezinta aseptizari, eliberari ale trupului iar necesitatea de a stigmatiza indirect sexualitatea atunci cand ea nu vine sa inunde spatiul public imi scapa ceea ce nu este pe placul lui Millet (Je reprouve la pornographie et le culte hygiéniste du corps).

Autorul isi acorda totusi un disclaimer, o rezerva inca de la inceputul cartii:
Là où je vais, je serai nu. Sans doute le cheminement exige-t-il d’ores et déjà cette nudité. Il est même probable que ce dépouillement n’est rien d’autre que le signe de mon ignorance et que, par les connaissances parcellaires et les préjugés qui me tiennent lieu de savoir, je participe de la grande misère contemporaine – laquelle est avant tout spirituelle. A l’écart de tout lieu commun, l’aridité est ce dont je ne suis pas encore digne. Le reconnaître revient néanmoins à trouver le sens de la marche.

Cei alesi raman suspendati in asceza si refuz, isi valorifica tacerile si dezavueaza divertismentul. Aceasta teza este in mult mai mare masura pe intelesul meu intrucat divertismentul este vazut ca o deviere a atentiei, intelegerii, moralei prin metode facile iar omul superior nu are nevoie de astfel de deviatii intrucat spiritualitatea si eruditia reprezinta deja pentru el locus amoenus.

Tot dupa Millet, cei putini alesi, partizani ai ariditatii, ar trebui sa isi uneasca refuzurile, idee marcata printr-o trecere progresiva de la eu la noi in a doua parte a eseului dar si prin exprimarea franca a acestui indemn.

Recunosc ca mi-au trebuit doua lecturi ale cartii pentru ca exprimarea lui Millet nu este deloc arida, dimpotriva: ea sufera de emfaza, de redundanta, de pretiozitate, pe alocuri. Enumeratia este principalul element de constructie a frazelor insa de aici decurge si o muzicalitate de tip clasic, aproape manierist, a frazarii, nu numai senzatia unei formulari narcisice.

Probabil ca mi-ati simtit ambivalenta fata de cartea lui Millet: sensibilitatea la ideea de elitism si rezerva critica fata de tot ceea ce face refuzul structurii noastre trupesti. A fost insa un bun exercitiu intelectual si reprezinta inca un sistem de referinta pentru analiza multora dintre situatiile contemporane din agora.

duminică, 5 iulie 2015

De vara

Franta este sub canicula. In majoritatea zilelor nu o simt pentru ca in blocul operator aerul conditionat este mereu reglat la (sub) 20 de grade. Si totusi cand ies din "microclimat" sau in weekenduri, in loc sa ma incordez sub densitatea caldurii, imi aduc mereu aminte de ce imi place vara.

E simplu:

- cantecul Cicadelor, greierii aceia asurzitori din copacii mediteranieni;
- senzatia de libertate;
- noptile calde cu luna plina cand redescoperi a mia oara frumusetea lumii intr-o narcoza de iasomie, tei si glicine;
- migdalele proaspete, smochinele tocmai culese din copac,zmeura, murele, ciresele, piersicile, caisele;
- apa rece-rece :);
- senzatia valurilor care iti mangaie picioarele si apoi inotul;
- ideea ca, de fapt, lumea este o imensa oportunitate care nu asteapta decat sa fie descoperita;
- plesnitura cojii de pepene rosu sub presiunea cutitului;
- cititul, cititul, cititul;
- muzica in amfiteatre mari si vechi, in aer liber;
- hoinaritul;
- bluzele de marinar;
- pietele in aer liber din satele de charme provençale;
- mersul pe bicicleta la apus si apusurile tarzii;
- cerul fara niciun nor;
- (si iarasi) cafeaua de dimineata - singura care imi mai place pentru ca ziua mi se pare prea cald pt cafea;
- scrisul pe blog de pe terasa casei mele.....
- si tot ce o sa mai vina.

sâmbătă, 4 iulie 2015

Torobaka, Fortareata alba si dialogul intre culturi

Lumea mi se pare framantata in acest an: de la conflictul dintre Rusia si Ucraina, ceva mai estompat acum, la vasele sparte dintre Grecia si Europa, la visele de formare a Califatului Arab ale Statului Islamic, la atentatele Boko Haram in Africa... La stiri, totul pare agitat si oamenii par prea putin dispusi sa se mai inteleaga unii cu altii.

Raspunsul acestor situatii este adeseori in cultura. Acolo limbajul se schimba si intelegerea trece dincolo de imediat, de concret. Am fost suficient de norocoasa sa pot contrabalansa recent formularile agresive ale stirilor cu doua intalniri fericite. 

Dupa ce a stat ani de zile pe un raft, asteptandu-si cuminte randul si vazand cum vecinele sosite mai recent erau mereu preferate, cartii Fortareata alba a lui Orhan Pamuk i-a venit randul. Si desi alegerea a fost instinctiva, s-a intamplat ca ea sa aiba loc doar cu cateva zile inaintea spectacolului Akram Khan-Israel Galvan "Torobaka" la care cumparasem de mult timp bilete.

In Fortareata alba, un venetian din secolul XVII, pasionat de carti, este capturat de un vas otoman care il duce tocmai la Istanbul. Aflandu-i priceperea, Pasa il incredinteaza ca rob unui turc, Hogea, a carui infatisare era identica robului. Hogea are ambitii mari in astronomie, o intuitie corecta a sistemului solar si pasiunea cunoasterii stiintifice. Europeanul este imblanzit de speranta de a fi, intr-o buna zi eliberat iar intre ei se naste un dialog uimitor, dialogul a doua culturi, a doua feluri distincte de a intelege lumea plecand de la aceleasi baze, a doua ambitii si doruri diferite si totusi atat de similare precum infatisarea celor doi.

In Torobaka, se confrunta pe o scena halou de lumina doi zei ai dansului din doua parti diferite ale lumii: un artist flamenco (Israel Galvan) si unul khatak (Akram Khan). Scena pare un ring de corrida iar ei par intr-o oscilatie permanenta intre duel si dialog. E uimitor cum pozitia trupului iti tradeaza originea si cultura: Galvan e angular si sacadat precum ritmul de flamenco, Khan este atletic si unduitor precum dansul sau bengalez. Dar atunci cand isi tenteaza unul altuia tehnicile (Khan cu pantofi de flamenco in maini, Galvan cu lanturi), se instaleaza firescul ca si cand ar fi un limbaj vechi de cand pamantul... Muzica live care ii inconjoara este ea insasi un metisaj intre ritmul gitane si sonoritatile indiene.

Cu toate acestea, recunosc ca Desh m-a emotionat mai profund. Poate pentru ca Torobaka este o confruntare virila si viguroasa, in timp ce Desh este despre emotie, sinceritate, vulnerabilitati. Regret acum ca nu am scris mai mult in 2013 despre Desh, primul spectacol al lui Akram Khan pe care l-am vazut. Cred ca m-am simtit atunci incapabila din cauza emotiilor care m-au locuit din primul moment. Ca un mic reminder, Desh era despre conflictul cu tatal, dualitatea intre cultura de origine si cultura integrata din locul in care locuiesti, despre divergenta dintre traditii si ambitiile moderne.

 Contrastul identitate-alteritate a fost evident tema din Torobaka (precum si in Fortareata alba) dar poate ca modalitatea de transmitere a fost uneori prea bruta si legatura cu spectatorii nu s-a format atat de intens (dincolo de muzica si dans per se).

miercuri, 17 iunie 2015

Corpul uman este doar un mecanism sofisticat...

... si ca orice mecanism are nevoie de ingrijiri, verificari si reparatii.

Nu cred ca afirmatia socheaza pe cineva fie vorba de creationisti, evolutionisti sau chiar de cei care au reusit sa impace ambele teorii.

Se pare insa ca ea nu poate fi acceptata sau prelucrata ca atare de oricine pentru ca, uneori, ar putea deservi interese perfide. Astazi am zarit in presa doua situatii care m-au socat.

Prima dintre ele, descrisa aici, n-a facut decat sa reinnoiasca amintiri ultragiante despre cat de arierata este educatia copiilor la noi in tara. Sa pun un pic lucrurile in context: in anii 90, cand eram eu in scoala generala, cam o data la doua-trei saptamani veneau in scoala voluntari de la diferite organizatii printre care pot cita cu usurinta ARAS (Asociatia Romana Anti-SIDA) care ne vorbeau la orele de dirigentie despre educatia sexuala si ne imparteau flyere despre infectii, protectia impotriva bolilor cu transmitere sexuala, preventia sarcinilor, masurile de igiena sexuala etc. Asta se intampla acum aproximativ 20 de ani!!! Acum vreo 2 ani, dupa ce am testat cunostintele unei fetite de 13 ani din familie, m-am oferit sa ma duc la ora de dirigentie a claselor din scoala respectiva si sa fac, ca voluntar, acelasi lucru. Sunt medic si mi se pare o calificare legitima pentru asa ceva. Copiii claselor respective erau in mare parte in cuplu si mai multi dintre ei fusesera apostrofati de catre diriginta sa inceteze cu french kissingul in pauze. In acelasi timp, minimul de informatie despre SIDA, hepatita B, sifilis etc lipsea cu desavarsire.

Cand fetita i-a propus dirigintei, aceasta s-a aratat socata, a bolborosit ceva de genul ca nu au nevoie de asa ceva dar ca, daca tin neaparat, sa programez o intalnire cu directoarea ca sa evaluam necesitatea unei astfel de ore si calitatea in care vin sa le vorbesc  copiilor. Daca pot sa inteleg filtrul 'calitatii', am avut o problema cu ideea 'non-necesitatii' deci nu mi-am continuat demersul. El a ramas limitat la microcosmosul familial. 

"Evolutia" aceasta a viziunii in 20 de ani este confirmata pe scara larga de articolul de mai sus iar rezultatele ei se vad in cifre: sarcini infantile, boli cu transmisie sexuala, lipsa igienei. Toate astea cu sprijinul unor ONG-uri obscure a caror viziune tine de luminozitatea Evului Mediu (in engleza Dark Ages).

N-as vrea nicio clipa sa se inteleaga gresit. Cred in puterea spiritualitatii. Credinta poate fi utila sufletului in aceeasi masura in care stiinta este utila mintii. Tocmai de aceea cred ca amandoua trebuie hranite. Si nu oricum: fara excese si intotdeauna cu argumente solide.

Ca si cum asta nu era de ajuns, gasesc pe Facebook o inregistrare de la TVR Cluj (postul national, platit din bani publici!!!) cu o individa care era invitata sa impartaseasca din ingeniozitatea "noii medicine germane". Doamna respectiva explica faptul ca leucemia este o stare de vindecare!!!, se folosea de termeni savanti pe care deduc ca nu ii intelegea (osteoclastele se formeaza din leucocite!!! cred ca un manual de clasa a XIa ar fi de ajuns pt a corecta informatia) si apoi contesta virtutile medicinei de preventie spunand ca "ni se baga in cap ca ne vom imbolnavi".

Stimata doamna, nu stiu daca ati aflat, dar omul ramane in continuare o specie muritoare. Acest eveniment intervine mai devreme sau mai tarziu intr-o viata iar gratie medicinei preventive el s-a produs in medie tot mai tarziu in ultimele decenii (adica a crescut speranta de viata). Da, omul este o masinarie (poate perfectionata, creata de Dumnezeu etc) muritoare pe care o omoara in cea mai mare parte boala - adica o situatie care face ca celulele sa isi inceteze functionarea mai repede decat era prevazut. Stim ca asta ni se va intampla tuturor si este un element de minima inteligenta sa ne ingrijim corpul mai bine decat ne ingrijim masina: de exemplu, sa ne spalam pe maini si pe dinti, sa controlam zonele vulnerabile iar vulnerabilitatile se schimba in functie de varsta. Este acelasi lucru cu schimbatul placutelor de frana la un numar de km doar ca aplicam asta in mod avansat unui mecanism avansat.

Insusi termenul de preventie are ca sinonime in dex: PREVÉNȚIE s. v. evitare, împiedicare, îndepărtare, înlăturare, ocolire, preîntâmpinare.  Nu este gandire negativa. Pur si simplu, impiedicam, evitam, ocolim, preintampinam o defectiune care este inerenta unui mecanism biologic prin definitie muritor. 

Cred ca nu este necesar sa scriu mai mult pentru a demonstra ca e nevoie de educatie pentru sanatate in scoli si ea include in mod obligatoriu educatie alimentara, sexuala (pentru ca asta este o functie de baza a organismului uman oricat s-ar sfii sa o marturiseasca unele ONG-uri) si preventiva impotriva bolii.

marți, 16 iunie 2015

My traditional birthday post

Ieri am primit o groaza de mesaje frumoase.  Cateva dintre ele mi-au vorbit despre scris.

Inca nu stiu sa fac totul programatic. Si desi cred ca nu exista zi sa nu ma fi gandit la scris, cuvantul a rasarit mai greu in ultimul an. A iesit la iveala uneori torential, alteori discret si cautat dar, de cele mai multe ori, s-a ascuns dupa pretexte. De oboseala, de stiinta, de chirurgie, de viata.

Stiu insa sigur ca el este acolo si, uneori, pretextul ultim este ca imi repet ceea ce am citit la Marius Chivu in urma cu multi ani: nu este bine ca un scriitor sa aiba blog pentru ca il detensioneaza. E un pretext bun dar nu stiu daca este mereu adevarat pentru ca blogul inseamna si exercitiu, inseamna si bucati de memorie consemnate, inseamna si a darui cateva din ideile tale, pe care poti oricand sa le refolosesti daca asa consideri de cuviinta.

In ultimele luni s-au stocat pe o lista a lucrurilor despre care la un moment dat trebuie sa scriu expozitii, piese de teatru, calatorii, idei, impresii, amintiri, dezbateri publice, materiale stiintifice legate de sanatatea publica, propuneri, concursuri, interviuri etc. S-au stocat ... dar, cu exceptia interviurilor care sunt inregistrate, orice forma de memorie are o durata de viata misterioasa dar limitata. A ramas acolo si ideea de a incerca sa scriu in mai multe feluri si, mai ales, in mai multe limbi: in engleza, in franceza, in spaniola, un fel de 'facut cu ochiul' prietenilor internationali care pandesc uneori astfel de manifestari :)

Le multumesc celor care mi-au vorbit despre scris, care mi-au amintit ca ritmul meu interior are mult de a face cu cuvantul, chiar si atunci cand caut alte forme de expresie. La multi ani si voua si, asa cum spuneam acum 3 ani, let's stay true to ourselves.

joi, 11 iunie 2015

Jamie's Italian

De obicei fac cronicile la restaurante pe Trip Advisor ca sa profite si alti turisti de experientele mele, cum profit si eu de recomandarile lor. Dar Jamie Oliver era la un moment dat chestiune de interes national :))) asa ca ma gandesc ca poate sunteti la fel de curiosi ca si mine cum se petrec lucrurile la un Jamie's Italian.

In primul rand, trebuie sa aflati ca in momentul acesta are o adevarata retea de restaurante la nivel national in UK asa ca probabil s-a pierdut mult din ideea de personalizare si artizanat pe care o transmitea in cartile si video-urile cu retete. In al doilea rand, cand am ajuns la Jamie's Italian in Liverpool ma gandeam ca e singura scapare de la fish'n'chips si nenumarate dughene care duhnesc de la distanta a prajeala si ulei incins, de la hiper-dulce si hiper-sarat, de la arome si sosuri artificiale si inflatie de ingrediente.

Imi imaginam deja rosii proaspete si fenicul luat de la piata in dimineata respectiva. Evident am vrut sa incerc pastele si am ales Porcini Fetuccine si un cocktail nealcoolic The refresher. Pretul era in media restaurantelor din oras. 

Spatiul, destul de mare, era plin dar, din cate stiu, nu se pot face rezervari asa ca se asteapta la bar pana se elibereaza o masa. Ceea ce s-a intamplat destul de rapid... Si a sosit mancarea cu aceeasi inflatie de ingrediente ce mi se pare caracteristica pentru restaurantele medii din Marea Britanie (stiu ca in cele bune nu e aceeasi poveste). Peste fetuccine, in afara de sos si porcini in bucati mici (uscate si rehidratate?) niste pesmet amestecat cu nuca rasa... Nu m-a facut sa visez masa asta, am ratat si factorul alimentatie sanatoasa care mi-l facuse drag pe Jamie Oliver (implicarea sa in corectarea alimentatiei din scolile din SUA) si am ajuns la concluzia ca titlul unei cronici citite ulterior pe Trip Advisor este foarte corect: Numele lui Jamie Oliver in titlul unui lant de nivel mediu.

Asa ca daca ati ratat prin vreo calatorie experienta Jamie, nu trebuie sa va para rau. Orice bodega autentica italiana este mult deasupra. Altfel puteti, ca si mine, sa testati cu simturile voastre un brand a carui expansiune ii depaseste calitatile. Enjoy!:)



duminică, 10 mai 2015

The keys of a passion, LV si Frank O'Gehry

Daca pot sa imi aleg un arhitect, dintre cei pe care i-am vizitat in mai multe randuri, cred ca ar fi Frank O'Gehry. Cladirile lui - eu am vazut Walt Disney Concert Hall in LA si Museo Guggenheim la Bilbao - au si forta, si caldura... In plus, are obsesia unui leit-motiv pe care il pastrez si eu in rezerva: pestii. La mijloc este o poveste ciudata despre copilarie, bunica lui si modul cum spala pestii in cada pentru ca apoi sa ii curete si sa ii vanda (e ceea ce mi-a ramas in memorie asa ca povestea ar trebui verificata)... In orice caz, cunoasteti probabil cu totii sculptura lui giganta in forma de peste din Portul Olimpic de la Barcelona.

Evident ca atunci cand Fundatia Louis Vuitton si-a lansat sediul semnat Frank O'Gehry in Bois de Boulogne la Paris, cladirea si colectia au devenit o prioritate. Intamplarea face ca aveam programata o vizita la Paris nu prea indepartata, cu ocazia unui curs,vizita despre care voi mai avea poate ocazia sa va vorbesc.

Mi-am cumparat cuminte biletul online si am ajuns la Jardin d'Acclimatisation, partea dinspre Sablons a Bois de Boulogne, pe care am descoperit-o tot cu aceasta ocazie. Cladirea are forma unui vapor si, in stilul propriu lui Gehry, este inconjurata de apa. Numai ca inspre prora apa curge pe niste scari, formand valuri si mai ales generand zgomot de valuri. Si mi se pare ca este stilul lui Gehry sa integreze metal cu sticla si lemn dar si toate simturile deopotriva in cladirile lui.

In interior, restaurantul care da spre apa se numeste Chez Frank si are ca piesa centrala o sculptura suspendata formata dintr-o multime de pesti, creata de (ati ghicit!) Frank O Gehry. Puterea financiara a celor care au comandat cladirea  si care detin colectia (familia Arnault) se vede in cele mai mici detalii. Ma uit adesea la finisari ca sa inteleg importanta care i s-a dat cladirii. Aici piesele de mobilier prezinta adesea finisaje impecabile iar pielea culoarea 'taupe' a scaunelor si banchetelor din restaurant inspira calitate.

Desigur, la polul celalalt se afla controversele privind situarea in spatiul public a unei cladiri private care va deveni, ce-i drept, proprietate publica in 2062. Desi politicile financiare ale familiei Arnault nu imi sunt prea simpatice, mi se pare ca astazi este aproape imposibil sa mai construiesti la o asa anvergura fara sprijin privat. Dar recunosc ca dezbaterea ramane deschisa...

In onoarea deschiderii Fundatiei, una dintre expozitiile gazduite este Les clés d'une passion - The keys of a passion, o expozitie structurata in jurul pieselor cheie ale artei moderne si contemporane. Printre ele Strigatul lui Munch (nu chiar varianta cea mai cunoscuta, ci cea de-a doua varianta in ulei, detinuta tot de muzeul din Oslo), Dansul lui Matisse (de la Ermitage), Presentimentul Complex al lui Malevich, mai multe Marie-Thérèse ale lui Picasso si o mostra din ceea ce urma sa fie Coloana infinitului a lui Brancusi.

Complex presentment - Kasimir Malevich
Nu sunt multe lucrari insa ceea ce este absolut exceptional este intentia de a explica fiecare dintre ele cu detalii si semnificatie pentru arta contemporana. Am fost impresionata de Presentimentul complex al lui Malevich mai ales ca am vazut expozitia in ziua Genocidul Armean cand tocmai citisem un articol despre celelalte genociduri europene, printre care Holodomor. Malevich era ucrainean iar Holodomor este genocidul ucrainienilor de catre rusi prin infometare. Inca o poveste istorica destul de controversata pentru ca nu este unanima acceptarea acestui eveniment ca genocid. Dupa ce au anexat Ucraina, Rusia a avut initial o politica de sustinere a spiritului ucrainean care ulterior a virat inspre innabusirea lui, de teama intelectualilor ucrainieni. La inceputul anilor '30, s-au luat o multime de masuri de nationalizare a pamanturilor cu subminarea agriculturii, de inchidere a intelectualilor (printre care si Malevich) pana rezultatele au fost intr-atat de dezastruoase incat mai multe milioane de oameni au murit prin infometare. In Presentimentul Complex, Malevich il reprezinta pe omul ucrainean (cu camasa galbena) privind in zare unde se contureaza o casa rosie fara ferestre, o metafora a Uniunii Sovietice.

In afara expozitiei Cheile unei pasiuni, se gasesc si cateva sali dedicate colectiei permanente a muzeului. Printre preferatele mele se numara sala Alberto Giacometti despre care am spus ca a fost reintalnirea cu un vechi prieten dar si exponatele de Annete Messager.

Daca sunteti sau treceti prin Paris, va invit sa profitati de expozitie pentru ca nu stiu de cate ori veti intalni atatea capodopere itinerante sub un singur acoperis, explicate atat de clar intr-o expozitie cu forta si viziune. Si toate acestea nu oricum, ci intr-o cladire Frank O'Gehry. Monogramele le puteti lasa acasa pentru plimbarile mai snoabe de pe Champs Elysées :)