sâmbătă, 30 octombrie 2010

Prima dimineata de dupa

Primul contact cu propria ta carte tocmai iesita de sub tipar are ceva dintr-o prima intalnire. Iar lansarea iti umple sufletul cu o emotie aproape copilareasca. Cel putin asa mi se intampla mie.

Probabil tocmai din cauza ca aceste efecte nu au trecut (inca), vreau sa va povestesc de la lansare. Asa cum s-a dedus din afis si invitatie, Jocul orb a fost premiat la concursul Literatura moderna editia a IIa, sectiunea debut in proza. Premiile si cartile s-au dat ieri in cadrul unei ceremonii organizate la Pitesti unde s-au reunit juriul, premiantii si invitatii. Ceremonia a fost foarte bine organizata de catre directorul editurii si fiecare dintre premianti a avut parte de un laudatio redactat de catre unul dintre membrii comisiei de jurizare si de interpretarea unui fragment de catre actrita Daniela Butusina.

Trecand peste aceste date de reportaj, tin sa spun ca n-am avut emotii pana in clipa in care actrita invitata a inceput sa citeasca 2-3 pasaje din Jocul orb. Cred ca, in clipa aceea, am avut senzatia ca Jocul orb inceteaza sa mai fie cartea mea din sertar si devine cartea publicului. Stiu ca e usor naiv sa speri, intr-o perioada culturala cum e aceasta, ca vei avea public. Si, totusi, romanul este scurt si, zic eu, absolut citibil. De-a lungul vietii am facut diverse exercitii de lectura, in special cu poeziile publicate. De multe ori, dupa ce dadeam o carte cuiva, lecturam inca o data cateva fragmente incercand sa-mi imaginez ca o fac cu ochii destinatarului cartii. Si deja fac asta cu Jocul orb. Cred ca este ceva acolo care inceteaza sa fie al meu si incepe usor-usor sa apartina altora pentru ca fragmente din aceasta poveste chiar pot apartine oricui: oricui s-a plimbat pe strazile pe care se plimba personajele si oricui a trait macar tangential situatii asemanatoare.

In plus, lansarile acestea imi dau posibilitatea sa dau dedicatii prin care sa le pot spune oamenilor ceea ce simt. Sunt un om care prefera sentimentele pozitive, prefera sa-si aminteasca intamplarile frumoase si sa invete de la ceilalti, timpul filtreaza evenimentele negative de importanta minora iar, de-a lungul vietii, am plasat in coltul ignorarii doar vreo 3-4 oameni despre care simteam ca mi-au gresit fundamental. Nu poti sa-ti strigi in gura mare pozitivismul intr-o viata normala si intr-o jungla cum pare a fi viata noastra profesionala uneori. Ai parea nesincer, lingusitor, pe alocuri, gretos de dulceag etc. Prima pagina a cartilor mele imi da posibilitatea sa le spun oamenilor sincer (si, de cele mai multe ori, lipsit de emfaza) ce simt, de ce-i apreciez, de ce-i admir, pentru ce le multumesc. E un exercitiu de sinceritate care-mi e dat rar ceea ce-l face cu atat mai savuros.

Iar cei care-si rup o bucata de timp ca sa fie acolo pentru tine, alaturi de tine, sunt oameni pe care ii treci pe harta afectiva neconditionat. Stiu cine a fost la lansare la Omul cu doua memorii si stiu cine a venit azi. Si, bineinteles, o lista nu o sterge ci o completeaza pe cealalta. Literatura, in special la nivelul acesta, pana sa devii Carturescu :), incepe de la publicul format din prieteni, colegi, cunostinte. Asta e micul tau grup din care ai sanse sa se propage mai departe. Asta-i startul. Si orice invitat sosit la acest start iti da speranta ca vei ajunge, pana la urma, la sufletul cititorului.

duminică, 24 octombrie 2010

De-a majuscula


M-am tot gandit ... la oamenii care vorbesc cu majuscule. La cei care intoneaza sobru Viata, Moarte, Dragoste, Curaj, Destin etc. Sigur, cuvinte care produc la o adica in sufletele noastre ale tuturor cateun frison ascuns dar pe care, in general, teama de penibil, realismul sau conjuctura inadecvata ne impiedica sa le rostim. M-am tot intrebat daca oamenii ce vorbesc cu majuscule sunt curajosi sau primitivi.

In scoala generala, copiii scriu adeseori compuneri in care pronunta Primavara, Soare, Copilarie. La ei, utilizarea majusculelor atesta faptul ca au inceput sa aiba acces la cateva notiuni abstracte. In adolescenta numarul notiunilor se multiplica. Esentializarea este importanta si uneori este sustinuta de lecturi. Poezia si filosofia, din exterior, si necesitatea de a-si gasi un rost, din interior, preseaza adolescentul sa se identifice cu cateva dintre aceste idealuri... sau Idealuri. Mai tarziu insa cunoasterea abstracta este dublata de cunoasterea concreta a vietii. Nu mai exista doar culori fundamentale sau notiuni esentiale ci nenumarate nuante. Si-apoi, dobandirea (auto)ironiei, indiciu de inteligenta, tempereaza si ea nevoia de a vorbi cu majuscule.

To cut a long story short, cred ca, in mare parte, oamenii care vorbesc cu majuscule sunt aceia care simt nevoia de a abstractiza continutul propriei lor vieti dar nu au la indemana alte unelte cu care sa poata realiza acest proces. Nu inseamna ca majusculele nu trebuie folosite niciodata ci doar ca utilizarea lor rara indica existenta a nenumarate alte instrumente de exprimare si nuantare.

miercuri, 20 octombrie 2010

Interviu cu Llosa

Paris Match a reusit sa-i ia un interviu cu Llosa dupa anuntul privind premiul Nobel.

Nu vreau sa va stric placerea lecturii insa trebuie sa marturisesc interesul meu pentru viata personala a scriitorilor care, prin acest interviu, primeste raspuns.

"Am aripi la calcaie, rezuma [povestea] acest cetatean al lumii care, la 74 de ani, petrece rareori mai mult de trei luni in aceeasi capitala, intr-unul dintre multiplele sale apartamente decorate cu tablouri de Botero, Picasso si Francis Bacon. Sotia sa, Patricia, il urmeaza pretutindeni. Fara ea, marturiseste Llosa, sunt pierdut.Numarul meu de telefon, ea il stie. Singurul pe care mi-l amintesc este 67-40-60, cel pe care-l aveam cand ne-am casatorit. Au trecut peste patruzeci de ani de atunci si nu mai este valabil".

Speechless...

luni, 18 octombrie 2010

Cui ii e frica de Ronald McDonald?


In urma cu cateva luni, am vazut filmul lui Morgan Spurlock "Supersize me". Pentru cei care nu au apucat inca sa il vada, un rezumat: Morgan incearca sa testeze pe propria persoana efectele dietei Mc Donalds. Se supune la inceputul experimentului unui examen fizic complet (cantareste 70 kg, analizele sunt perfecte, rezistenta sa la efort este foarte buna) si apoi incepe dieta McDo: mesele de dimineata, pranz si seara sunt alcatuite din produse McDo iar de fiecare data cand este intrebat daca doreste o portie XXL raspunde afirmativ. Rezultatul dupa 30 zile: are 92 de kg, hipertensiune, hiperglicemie, transaminaze crescute si rezistenta la efort diminuata. In plus, in film spectatorul primeste mult mai multe detalii nutritionale, despre strategii publicitare si despre politica nutritionala din SUA.

Bonus: un experiment asupra rezistentei in timp a produselor de la McDo. Il puteti vedea aici. La 10 saptamani, burgerii sunt intr-un stadiu avansat de descompunere, chipsurile de la un magazin obisnuit sunt si ele amintire insa borcanul cu chipsuri de la McDo arata la fel ca in a-2a zi.

Experimentul a fost redemarat anul acesta de catre Sally Davis in asa numitul Happy Meal Art Project. Artista a cumparat un happy meal, l-a asezat pe o farfurie intr-o camera cu luminozitate, caldura si umiditate constante si a fotografiat zilnic produsele. Surpriza: dupa 180 de zile, produsele aratau aproape noi, un pic deshidratate. Cateva exemple, aici iar fotografia de final este atasata acestui post.

Comentariul staffului McDonalds? "Este dificil de dat explicatii detaliate acestor afirmatii fara a cunoaste conditiile exacte in care meniul a fost conservat. Totusi, in absenta unei umiditati suficiente, bacteriile, mucegaiurile si descompunerea devin putin probabile".

Si totusi de ce este Ronald McDonald nemuritor? 


joi, 14 octombrie 2010

Intrebari despre intelegere


In mod evident, intelegerea celuilalt este una dintre conditiile esentiale pentru bunul mers al relatiilor interumane (nu ma refer numai la cuplu). Este greu de crezut ca o relatie apropiata poate functiona in afara intelegerii celuilalt, cel putin nu atunci cand nevoile partenerilor de relatie sunt situate mai sus decat nevoile de baza.

Totusi este straniu ca putem intelege (sau asa credem) lucruri pe care nu le aprobam. Si nu de putineori mi s-a intamplat sa inteleg comportamentul pe care-l socoteam inadecvat al unei alte persoane. Pot sa ... sesizez ca uneori singuratatea, frustrarea, ambitia, oboseala, stressul genereaza reactii pe care nu le consider adecvate. Pot sa inteleg care este angrenajul care a dus la o astfel de decizie/un astfel de comportament. Pot sa inteleg care sunt motivatiile si resorturile interioare pentru care cineva ar face un anumit lucru si identific masura in care aceasta cale il/o avantajeaza. Dar am mereu impresia ca ar persoana ar fi trebuit sa aprofundeze problema, sa vada si aspectele pe care le-a lasat in umbra. Deci pana unde putem merge cu intelegerea? daca intelegem de ce un anumit fenomen se intampla, inseamna ca il acceptam sau ca trebuie sa-l acceptam?

Sigur, am putea propune un filtru moral sau etic pentru acceptare. Dar daca nu putem identifica un astfel de filtru? Si daca reactia celuilalt ne face rau, cu toate ca o intelegem si ca nu este imorala/neetica? cum judecam?
ps.imagine de pe www.rehab4life.co.uk

marți, 12 octombrie 2010

What's the big fuss about...


... Kate Moss?

Rasfoiesc Vogue francez, revista aniversara de 90 de ani, si o treime dintre reclame au legatura cu ea. Citesc din cand in cand cate-un blog de fashion si accesez site-urile catorva reviste de specialitate. Kate Moss is everywhere.

Nu vreau sa-i contest frumusetea, originalitatea, versatilitatea, rezistenta in timp. Nu vreau sa o atac cu vreun argument legat de consumul de droguri. Doar ca nu ma prea intereseaza opiniile ei...Doar ca mi se pare ca nimic altceva legat de ea nu este intr-atat de extraordinar incat sa justifice o asemenea popularitate. Bineinteles, in afara de capacitatea ei de a mentine interesul presei si de a vinde. Dar asta-i un circuit care se autointretine.

Da, o privesc cu interes in paginile revistelor si da, inteleg cate ceva despre stilul ei. Dar de aici si pana la "machiaj inspirat de Kate Moss", "TopShop by Kate Moss", gentile Longchamp de Kate Moss, parfumul Kate Moss, reclamele la Balmain, Isabelle Marant, Rimmel... Don't count me in. Mi se pare manipulare si consumerism. Mi se pare un pic prea mult. E ca si cand intreaga populatie feminina de pe planeta este banuita ca ar vrea sa fie Kate Moss. Iar pana la urma Kate Moss nu este nici Marie Curie, nici Meryl Streep. Ok, modific. Nu e nici prima doamna a SUA, nici a Frantei, nici Oprah, nici o cantareata de succes sau vreo actrita de Oscar. E doar o tipa care stie sa se imbrace.

Iar acest post este oximoronic, imi dau bine seama :))) Tocmai vorbind despre Kate Moss va invit sa nu mai vorbim despre Kate Moss :)) Sa ma gandesc la o alternativa

Doar o zi de lucru


E mai cald afara si seamana a toamna. Ceea ce inseamna zile de munca si seri de privit filme bune. Nu corespunde neaparat realitatii pentru ca se petrec multe schimbari in ordinea fireasca a lucrurilor zilele astea dar reflecta o stare de spirit.

Am ascultat astazi la radio Europa o emisiune despre cardurile de identitate. Romania doreste sa implementeze un nou model de carduri de identitate continand date biometrice precum amprenta si dotate cu CIP. Se prevede coexistenta initiala a cardurilor de identitate cu cip si clasice iar sistemul de acest fel este printre primele din Europa(lume?). Discutia intre moderator si ascultatori a inceput cu o tenta oarecum radicala, cu partizani hotariti pro/contra. Lucrurile s-au nuantat cu ajutorul ascultatorilor si mi-a placut ca au sunat oameni care aveau oarecum ce spune.

Din punctul meu de vedere, trebuie sa spun ca, la prima gandire, nu m-a deranjat faptul ca tehnologiile evolueaza si in ceea ce priveste datele de identitate. Centralizarea pe cardul de identitate a unor date care pot fi necesare in situatii de urgenta (gen: grupa sangvina, alergii, persoana de contact) poate fi utila. De asemenea, se poate evita falsificarea actelor (cel putin de catre cei mai neinitiati) si se poate verifica mai temeinic identitatea persoanei in cauza. In plus, din moment ce o vizita in SUA m-a obligat sa-mi las amprenta in baza de date a institutiilor americane, nu inteleg de ce nu m-ar putea obliga si propria mea tara sa fac acest lucru.

Pe de alta parte, nu consider ca Romania se afla in pozitia de a face o astfel de investitie in acest moment. Nu mi se pare o urgenta, nu mi se pare ca trebuie sa fim avangardisti in astfel de chestiuni in conditiile in care avem o educatie pe butuci si o sanatate in declin. (Trebuie sa fac o paranteza si sa spun ca mentinand educatia in declin vom obtine un procent majoritar de infractori si, deci, vom avea nevoie de cardul cu amprenta). Din punct de vedere etic, imi ridic doua probleme: problema dreptului la viata privata si problema moralitatii persoanelor cu acces la baza de date. Chiar daca momentan o mare parte a populatiei este in posesia unor dispozitive prin care poate fi permanent monitorizata (gsm, carduri bancare), totusi numai purtarea cartii de identitate este obligatorie pentru orice cetatean. Asadar vom fi dotati cu dispozitive prin care se poate sti totul despre noi. Dispare incet si mascat dreptul la identitate. Pe de alta parte, nu am garantia ca aceia care se afla in posesia bazelor de date sunt indivizi morali. Chiar daca e vorba de institutii ale statului (sper sa nu spun intr-o zi "mai ales"), trebuie sa stiu in ce masura datele mele sunt utilizabile, daca exista cel mai mic risc sa fie utilizate in maniere daunatoare mie, in conditiile in care nu am facut nimic ilegal.

Mi se pare o discutie care trebuie purtata la nivel de societate. Imi amintesc cazuri jurdice discutate in Franta in mass-media. Cred ca este genul de problema etica in care-si are locul discutia cu specialisti in drept,cu specialisti in IT dar foarte importanta este discutia cu filosoful.

ps. foto de pe www.lanl.gov

vineri, 8 octombrie 2010

Al fin y al cabo


Intr-un final, Nobelul pentru Literatura a ajuns la Mario Vargas Llosa. Dupa ani de intrebari "oare anul acesta?", dupa ce premiul a ajuns la scriitori precum Elfriede Jellinek (Pianista nu mi-a indicat un scriitor matur, format, echilibrat ci un scriitor dornic sa epateze, sa reuseasca) sau LeClezio, in sfarsit ajunge si la Mario Vargas Llosa.

Premiul i-a fost oferit "pentru cartografierea structurilor de putere şi pentru imaginile sale tăioase ale rezistenţei, revoltei şi înfrîngerii individuale".

luni, 4 octombrie 2010

Cum am cunoscut un premiant Nobel


In anul 2000, pe cand eram inca proaspata studenta la Medicina mi-am insotit mama la un Congres de Gineco la Washington. Era un congres mondial cu peste 10000 de participanti veniti din toate colturile pamantului. Cateva chipuri se desprindeau mereu din multime, erau un fel de seniori ai obstetricii si ginecologiei mondiale. Unul dintre acestea apartinea unui domn de vreo 70 si ceva de ani, cu ochelari, tinuta un pic cocosata, aspect usor imprastiat accentuat de miscarile imprevizibile cu geanta de congres si de foiala continua. "E profesorul Edwards, mi-a explicat mama. A facut prima fertilizare in vitro din lume".

Cum eram pe atunci cu sufletul proaspat si mereu dornica sa vorbesc cu un om de la care cu siguranta as avea ceva de aflat, fie macar si prin vecinatatea sa, m-am gandit sa incerc sa-i iau un interviu. Colaboram la acea vreme cu o revista pentru studenti "Sfertul academic"si mai incercam marea cu degetul pe la diferite publicatii.

L-am abordat timid, intr-o pauza, cand in sfarsit nu-l mai inconjura nimeni. M-am prezentat, i-am spus ca sunt o studenta din Romania si ca mi-as dori foarte tare sa-i pun cateva intrebari. Mi-a raspuns cu accentul lui britanic si cu o naturalete care ma deruta"of course". Si m-a intrebat cam cand as vrea pentru ca mai avea cateva intalniri. Mi-am aratat disponibilitatea pentru orice moment de pauza si ne-am fixat intalnire la cafeteria de la etajul superior in timpul pauzei de pranz.

Am fugit repede la primul internet ca sa mai caut cate ceva despre el, sa pun intrebari interesante. Mi-am cumparat baterii, sa nu cumva sa raman fara, am verificat de 5 ori ca in reportofon caseta era derulata. In sfarsit, am ajuns cu vreo 2 minute mai devreme la intalnire, gandindu-ma ca sigur va uita. Doar avea aerul acela distrat...si in plus era un profesor atat de important (marota a educatiei de UMF). Bineinteles ca a aparut cu punctualitatea lui britanica, cu aerul sfatos al unui profesor usor prafuit si demodat, cu discursul prelung si usor ragusit... si mi-a raspuns cu atata modestie si dedicatie incat aveam senzatia ca-mi intervievam proful de biologie in curtea scolii. Toate astea ma emotionau si mai mult. Imi amintesc doar ca mi-a vorbit despre dr. Streptoe, despre primul copil din IVF Louise Brown si mama acesteia, despre cum o revazuse de curand si fetita era deja mare

N-am publicat niciodata interviul din inadecvare pana cand interviul a devenit prea vechi ca sa mai poata fi publicat fara un pretext (si de aceasta data aveam unde - in revista Stetoscop).

Am de gand sa-l caut prin tonele de obiecte stranse de-a lungul timpului. Ma bucur doar ca am cunoscut un om care in sfarsit a fost recunoscut pentru ceea ce a facut...si sper ca si altor prieteni romani care sunt acum acolo unde se face cu adevarat stiinta sa le revina intr-o zi premiul Nobel.

Ma gandesc sa caut acum caseta si reportofonul