luni, 30 mai 2011

Figuri triste


Imi plac oamenii tristi dar cu o tristete nemarturisita. Imi plac pentru ca ii simti vibrand, sunt ca niste piese de violoncel cu o tonalitate joasa, ragusita. Imi plac pentru ca ii vezi razand, glumind, ascunzandu-si bine tristetile sub un umor viu, uneori spectaculos, uneori usor cinic. Imi plac pentru ca se joaca de-a bravura recunoscandu-si de multe ori vulnerabilitatile.
In tristetea manifesta exista o doza de patetism care te indeparteaza fie prin izul ei ieftin, fie din instinct de autoaparare. Nu e si cazul lor...
Tristetea tacuta sau dismiluata are un je ne sais pas quoi, trezeste toate instinctele materne din lume, tandrete, prietenie, trezeste dorinta de a fi acolo cu o incurajare, cu un zambet, cu o bataie pe umar.
Doar ca tristetea asta vine din interior, nu din conjunctura exterioara, chiar daca isi gaseste mereu pretextul acolo. Niciun loc, nicio persoana, nicio relatie nu o va face mai usoara pentru ca intr-un alt colt al creierului exista o alta sursa de tristete. Nu suntem niciodata perfect intelesi de catre ceilalti, suficient de iubiti, suficient de feriti de necazuri, suficient de bogati sau macar de protejati de griji financiare, suficient de liberi, destul de inspirati, destul de performanti, destul de sanatosi sau de in forma pentru cum ne-am dori. Dar ochiul, creierul sau sufletul nostru fac diferenta... Poate de aceea imi plac oamenii cu zambetul trist.

PS Imagine de Aihibed Magana

Curiozitatea ca stil de viata

Imi place sa pun intrebari, sa stiu mai multe, sa aflu despre oamenii din jur, despre povestile lor, despre locuri, imi place sa stiu, sa aflu, sa gasesc comori si informatii, imi place sa fi facut toate operatiile, sa fi citit toate studiile si sa fi aflat toate detaliile, sa vizitez toate locurile, sa degust toate specialitatile, sa conduc cu toate vitezele si sa incerc toate masinile, sa fi ancorat in toate porturile si sa fi trait un pic prin toate tarile. Dar toate astea atata timp cat exista si un loc al meu, un acasa al meu, o familie a mea.

Curiozitatea este stilul meu de viata. Stiti intrebarea aceea din filmele americane: what makes you tick? Am cautat muuuult muuuult raspunsul . Cred ca singurul lucru care-i poate raspunde este curiozitatea. Probabil ca e un raspuns circular. E ca si cum ai raspunde la o intrebare printr-o intrebare pentru ca de fapt curiozitatea este o perpetua intrebare adresata vietii.

Nu-mi dau seama cum pot alti oameni, vorbesc despre oameni inteligenti, sa traiasca fara curiozitate sau canalizandu-si curiozitatea asupra unei singure teme. Universul chiar si asa mi se pare mic, ma panicheaza uneori gandul ca poate maine nu voi mai avea ce sa vizitez sau ce sa cercetez, ma streseaza alegerile – sa dau o optiune profesionala pe alta, o tema de roman pe alta, o piesa de teatru pe alta, o vacanta pe alta... Ma streseaza toate optiunile in afara celor sufletesti in care cred cu forta. Se poate spune ca am o curiozitate mereu gurmanda desi nu sunt sigura ca asta nu e un pleonasm. Probabil ca risipirea asta nu e benefica si ca cei cu curiozitatea bine canalizata sunt castigati in termeni sociali sau profesionali. Doar ca viata nu sade intr-un singur loc, intr-un singur fotoliu, intr-un singur birou si nu priveste niciodata de la o singura fereastra.

Unul dintre doctorii cu care lucrez acum, ceva mai in varsta, imi spune mereu: in chirurgie trebuie sa stii ce sa nu ai voie sa faci, tot restul e permis. Daca am extinde concluzia asta si asupra vietii?

duminică, 22 mai 2011

Oprah

Cred ca prima data cand am auzit de Oprah Winfrey era prin anii 90 cand tot rulam la video o caseta despre Michael Jackson cumparata de la consignatie care combina clipuri cu imagini din turnee si interviuri. Acolo trebuie sa fi vazut ceva fragmente si cred ca interviul se termina cumva brusc lasandu-mi gustul amar de a nu fi avut acces la tot continutul. In epoca aceea as fi savurat showul OW...

Insa 15-20 de ani mai tarziu Oprah Winfrey show rula si in Romania pe un canal la care nu ma uitam niciodata (ma rog, ar putea fi orice canal dat fiind ca ultima data am deschis televizorul acum 2 saptamani iar, daca ma uit la ceva, probabil e vorba de stiri sau de emisiuni de calatorie sau de filme). Afland despre popularitatea lui Oprah si despre numele televiziunii care o adusese in Ro, cunoscand articolele dedicate numeroaselor variatii ale curbei ei ponderale sau entuziasmul gospodinelor care l-au votat pe Obama fiindca Oprah told them to, am pastrat mereu o atitudine mai degraba rezervata fata de fenomenul Oprah pe care il vedeam ca primul pas si totodata apoteoza showurilor telenovelistice care ne sufoca acum televiziunile (da, a facut scoala din punctul asta de vedere). Aspectul asta + sumele enorme pe care le castiga + faptul ca produsele aparute in showul ei deveneau rapid best sellere ma determina sa adopt mai degraba o distanta de siguranta dpdv consumatorist.

Vestea ca miercurea viitoare isi va incheia showul ajuns la peste 5000 de episoade m-a facut insa sa cercetez un pic istoria. Dincolo de tot pop-ul, si soap-ul, si consumismul (pe undeva, e un pleonasm) , cred ca trebuie punctate la final de era de dominatie cateva contributii care au fost posibile tocmai datorita popularitatii si accesibilitatii showului.

Oprah a luptat impotriva violentei in familie, impotriva discriminarii rasiale, impotriva tulburarilor de nutritie cu care chiar ea insasi s-a confruntat toata viata si care, chiar daca am ironizat mai devreme notorietatea curbei ponderale marca O.W, afecteaza grav calitatea vietii a milioane de femei. Oprah a facut ca mediile sociale de mijloc dar mai ales clasele joase sa devina constiente de rolul lor in societate si sa se mobilizeze pentru alegerea unui presedinte democrat... cu atat mai mult cu cat era vorba de primul presedinte de culoare al SUA... Alegerea ei a fost si una simbolica pentru ca, in randul democratilor, a avut de optat intre un candidat de sex feminin si unul de culoare si cred ca a fost o lovitura grea pentru tabara lui Hillary Clinton.

Faptul ca din 1996 a infiintat un club de carte facand astfel lectura clasicilor accesibila si recomandabila majoritatii populatiei cred ca a fost o miscare demna de respect. Astfel pe langa adevaratii clasici a consacrat si nume importante ale literaturii contemporane (Jeffrey Eugenides, ca sa va dau un exemplu care-mi place) si, sunt convinsa ca, prin accesul la lectura, a dezvoltat judecata critica macar a catorva mii de oameni, daca nu zeci sau sute de mii. Comparati asta cu opera de o viata a unui profesor de liceu, o sa vedeti ca nu e putin lucru.

Inca o data, nu sunt nici pe departe un fan Oprah dar cred ca un fenomen social de asemenea dimensiuni (audiente zilnice de 12 milioane de telespectatori in anii 90, numai pe canalul de baza, ABC, daca nu ma insel) merita o analiza atenta. Altfel sunt sigura ca imperiul Oprah nu a atins punctul final, nici vizibilitatea ei sociala nu se va stinge brusc asa cum nici incasarile bazate pe fanatismul admiratorilor nu vor lua sfarsit. Dar sa-i dam cezarului ce-i al cezarului

luni, 16 mai 2011

Povestea vietii


A asculta povestea vietii celorlalti poate aduce uneori revelatia propriei tale povesti, iti poate oferi raspunsuri sau te poate face sa-ti pui intrebari fundamentale a caror formulare poate ea insasi sa-ti imbogateasca viata.

Mi s-au perindat recent prin fata chipuri frumoase, zambitoare, a caror poveste m-a mai invatat cate ceva despre libertate, globalizare, acceptare, ambitie si viziune. Si toate astea intr-un timp scurt in care am avut acces la... poate 10-20% din realitate. Insa o idee care de obicei refuza sa-mi intre in cap s-a desprins in mod repetat: "orice succes inseamna sacrificiu". Asa cum o alta idee i s-a adaugat imediat "exista si exceptii".

Cu toate ca ma confrunt aproape zi de zi cu oameni bolnavi de cacer iar intamplarea sau felul lor de a fi ma pune uneori fata in fata cu marturii cutremuratoare, inca mai percep filmele si cartile cu drame ca pe niste patetizari. In realitate, frecventa mortilor, bolilor, depresiilor, divorturilor sau despartirilor, suferintelor, razbunarilor si lacrimilor concureaza si probabil depaseste detasat frecventa indragostirilor inexorabile, a iubirilor neiertatoare, a entuziasmelor si a bucuriilor candide. Probabil ca viata reala este mult mai intensa si mult mai patetica decat detasarea educata, emotiile bine temperate si disimularea calculata in care suntem invatati sa traim daca dorim sa parem civilizati. Da, viata reala este acolo dincolo de carapacea mai mult sau mai putin translucida in care invatam sa traim.

Imi amintesc printr-a 4-a, a 5a cand invatam la literatura ca hiperbola este figura de stil care consta in exagerarea marimii, importantei unor fapte, evenimente, persoane, lucruri etc. Exceptionalul parea sa existe doar in ochii scriitorului, doar in carti. Acum ma intreb daca nu cumva e invers: exceptionalul e in fiecare dintre noi iar utilizarea hiperbolei presupune ca nu ai alte mijloace de a reprezenta exceptionalul. Sigur, inutil sa mai precizez dar o fac totusi din precautie, povestea reala a vietii celorlalti soptita intr-o clipa nu are nimic de a face cu reality showurile in care totul e cautat, jucat. Acolo nu te frapeaza autenticul, ci penibilul.

Pentru toate motivele enuntate, ma uit cu placere, admiratie, respect inspre povestea vietii celorlalti atunci cand doresc sa o spuna. Pentru ca descoperirea ma uimeste mai mereu iar grauntele de realitate si exceptional ma emotioneaza. Si pentru ca in fiecare dintre noi se afla povestitorul si ascultatorul...

vineri, 6 mai 2011

Despre necesitatea de a crede naiv in CEVA


Nu de putine ori in istorie exaltatii naivi au fost cei care au reusit schimbari. Ei au reusit sa canalizeze in jurul lor suficiente energii, sa provoace suficiente emotii incat schimbarea sa se produca. Ei au reusit sa faca presiuni de dragul unor idealuri.

Cum observa o prietena aici, de multe ori candoarea le lipseste oamenilor tineri. Prospetimea si capacitatea de a crede naiv in CEVA, intr-un obiectiv, intr-o idee, intr-o forta le lipsesc si ne lipsesc.

De cateva ori am incercat sa iau atitudine vis-a-vis de cum ar trebui sa fie lucrurile. Am ales sa prezint scopul raportat la bine si moral, modulat eventual de exemplele altor locuri in care bine si moral sunt posibile, macar aparent. Cred ca uneori mesajul si-a atins publicul, alteori a fost caracterizat drept naiv, nerealist sau chiar ipocrit.

Imi explic asta prin maturizarea subita pe care a avut-o Romania in ultimii 20 de ani care a anihilat orice dorinta de idealism. Probabil ca ultimii 20 de ani au fost suficient de dificili pentru a toci prospetimea, pentru a harsai candoarea si naivitatea, pentru a ne invata pe de rost teoria conspiratiei in nenumaratele ei formule. Dar cu toate astea, nu cred ca e nici util, nici cool sa fii un suflet dezgustat intr-un trup tanar. Nu e nici util, nici cool sa nu mai crezi in nimic, sa nu te miste Ideea, sa nu-ti tresalte inima la perspectiva ca ai putea fi actor la schimbare.

De obicei, amploarea schimbarii este mai mica decat amploarea ideii. Asadar la planuri mici, schimbari infime, la planuri mari, schimbari mici dar vizibile. Iar tonul si modul schimbarii pot fi trasate doar daca gandesti in perspectiva, doar daca vezi in departare situatia ideala la care ti-ai dori sa ajungi.

PS. Foto de pe Ogilvy UK cu sloganul Big Ideals are platforms for Big Ideas.

duminică, 1 mai 2011

Masina de scris

Masina de scris a intrat saptamana trecuta in muzeul obiectelor istorice din memoria personala. Adica, va imaginati, peste 10 ani va trebui sa povestim generatiilor tinere ce inseamna acest Dinosaurus Rex al wordului de azi. Asta in cazul fericit in care vor citi cine stie ce interviuri cu scriitori de pe la inceputul/mijlocului secolului XX.

Cert este ca, asa cum au titrat ziarele, compania indiana Godrej and Boyce, ultima fabrica de masini de scris, a oprit productia acestor obiecte din cauza comenzilor extrem de rare. Fabrica functiona de pe la 1950 iar, in ultimul timp, majoritatea exemplarelor plecau catre tarile lumii a treia acolo unde nu exista posibilitatea achizitionarii computerelor.


Se pare ca istoria masinii de scris incepe pe la 1714 (si se termina in 2011, cam 3 secole mai tarziu) cand un oarecare englez pe numele lui Henry Mill ar fi inventat un aparat foarte pe scurt descris ca o metoda de a imprima sau transcrie literele progresiv, una cate una. Insa prima masina cu adevarat atestata in istorie este o creatie a italianului Pellegrino Turri din 1808.
Compania Sholes&Glidden a avut o mai mare influenta asupra pietei in special americane prin producerea si comercializarea masinilor de scris incepand din 1874 si apoi prin introducerea tastaturii Qwerty. Succesorul sau, Remington, s-a impus curand pe piata iar apoi tot mai multe firme si stiluri de masini de scris au aparut.

Personal prima mea amintire legata de masinile de scris dateaza din copilarie cand stateam pe la biroul bunicii mele intr-o mica intreprindere de provincie si cand gaseam absolut fascinant sistemul de benzi care uneori se innodau si impiedicau vecinele de birou sa-si continue treaba. In pauzele lor de munca, ma amuzam uneori apasand tastele greoaie si ma imbufnam atunci cand intensitatea cu care litera se impregna pe hartie lasa de dorit. O masina care ma atragea dar de care nu am reusit sa ma ating niciodata la cei 6-7 ani apartinea unui unchi de vreo 70 de ani de profesie avocat si am motive intemeiate sa cred ca ea era cu adevarat valoroasa.

Prin anii 90 intr-unul din primele sedii ale biroului tatalui meu adoram masina lui de scris Olivotto, un fel de melanj intre varianta clasica si HC90 intrucat avea un mic ecran digital cu afisajul randului in curs pe care puteai face mici modificari. Acolo am luat primele lectii de scris (semi-autodidacte) care ma ajuta sa bat azi destul de rapid.

Pentru ca un astfel de obiect ne-a parasit, va invit sa va scrieti la comentarii sau pe blog amintirile cu masina de scris (daca nu aveti macar sa le imaginati).