miercuri, 27 iulie 2011

La Parisienne

"Fericirea este sa continuam sa ne dorim ceea ce avem deja". Cu aceasta fraza din Sf. Augustin isi incheie Ines de la Fressange discutia cu reporterii de la Paris Match la putin timp de la lansarea cartii (mai degraba ghidului) La Parisienne.

Am mai rasfoit/citit/vazut ghiduri despre cum sa te imbraci si sa ai stil insa niciunul nu m-a facut sa abordez subiectul asta (frivol) pe blog. La Parisienne a reusit insa sa ma determine sa scriu despre el.

De ce? In primul rand, o chestie de imagine personala. Ines spune ca pariziencele sunt snoabe si o recunosc, au nu numai stil ci si indrazneala pentru ca indraznesc mereu sa creada ca se pricep sa se imbrace mai bine decat ar sti sa o faca designerii insisi (de asta, nu opteaza niciodata pentru total look) ba chiar "daca se hotarasc sa cumpere aceasta carte, o achizitioneaza sustinand ca fac un cadou cuiva". Guilty as charged! M-am recunoscut. Penitenta: sa scriu despre carte pe blog.

In al doilea rand, asa cum spune si textul, La Parisienne nu e un ghid despre cum sa te imbraci ci despre cum sa duci o viata cu stil (de parizianca). Iar asta nu inseamna sa achizitionezi obiecte. Astea inseamna sa cumperi doar ceea ce iti este necesar, sa fie de buna calitate si sa asociezi cu stil dar inseamna si sa mananci bine, gustos, sanatos, gastronomic, sa vezi expozitiile/galeriile/muzeele cele mai interesante, sa iti decorezi casa cu bun gust (ok, asta e relativ), sa zicem cu stil, sa iti invitit prietenii in ea, sa iti educi bine copiii si sa iubesti viata si frumosul. De altfel numai o treime este dedicata imbracamintii si frumusetii corporale, restul este bine documentat cu adrese si sfaturi referitoare la design interior, copii, gastronomie si arta. Recomandarile sunt simpatice iar multe dintre ele pot fi accesibile (Ikea, Zara, Gap, musee Rodin, Palais du Tokyo ca exemple ilustrative).

Cand era sa ma razgandesc? Cand am citit paragraful in care spune ca parizianca isi cumpara multe carti dar nu le citeste niciodata pentru ca nu are timp. Insa am dat pagina repede :)

Nu tanjesc sa fiu parizianca insa imi doresc sa traiesc frumos. Iar cateva recomandari din ghidul asta s-ar putea sa fie folositoare. In plus, imi place definitia fericirii din interviul de mai sus. Daca toate astea suna promitator si pentru voi, e de ajuns, rasfoiti intr-o seara, obosite, La Parisienne sau intr-o dimineata cu cafea si croissant!

marți, 26 iulie 2011

Scrisori catre Genica

Prima data am citit cronica scrisa de Cristina Bazavan dupa spectacolul din Bucuresti. Am stiut imediat ca trebuie sa o vad pe Carole Bouquet citind Scrisorile de dragoste ale lui Antonin Artaud catre iubita lui actrita de origine romana Genica Anasthasiou

Si am reusit sa ajung... Cand a intrat pe scena, intr-un decor natural minunat cu marea pe fundal si pescarusi asezati din cand in cand pe zidul incomplet din spatele scenei am auzit soapte in jur "ce frumoasa e!". Nu e atat frumusetea in sine (sigur, ochii, corpul, tinuta) ci ceva aparte care se degaja din prezenta ei fina pe acea scena. Avea pe fundal o banda cu Artaud citind el insusi una dintre scrisori. Sunetul a disparut si Carole a continuat lectura scrisorii. Un amestec unic din textul scrisorilor, prezenta ei delicata si vocea ei cu timbru cald, puternica, aproape masculina au facut spectacolul de neuitat.

E uimitoare transformarea. Femeia frumoasa si fina devine sub unicul reflector aprins barbatul Antonin Artaud care-si transcrie in scrisori iubirea plina de patima, de egoism, de incapacitatea de a intelege, de obsesia bolii si de amprentarea opiumului. Cateodata vocea ei e un tunet, cadenta e cea a sufletului macinat, alteori redevine brusc tandra, reprezentand perfect oscilatiile unui suflet aflat pe o muchie. Dincolo de tonul grav al scrisorilor, din cand in cand razbatea cate un cuvant care detensiona brusc pentru ca apoi tenebrele sa se reastearna. Iar la final un bis in care Carole Bouquet citeste o scrisoare doar pentru a ne arata ca Antonin Artaud "poate fi lejer. Dar atunci cand nu e indragostit".

duminică, 24 iulie 2011

In memoriam



Acum cateva saptamani citeam cu stupefactie ca o tanara in varsta de 27 de ani a ajuns la clinica de dezintoxicare la care hotarise sa se interneze in stare de ebrietate dupa ce se oprise pe drum ca sa cumpere o sticla de votca. Mi s-a parut ca o disperare fara limite, o absenta totala din propria viata erau deplin ilustrate de acest drum. Tanara era Amy Winehouse, cantareata cu o voce fenomenala care a murit sambata 23 iulie a.c.

vineri, 22 iulie 2011

Migdale proaspete si povestiri africane

Cand eram copil, una dintre seriile de carti pe care le citeam cu placere se numea "povestile lumii" sau ceva similar (probabil de aici si microbul calatoriilor). Aveau un format mare si destul de colorat ilustrat si volume dedicate povestilor africane, arabe, rusesti etc.

Imi placea in mod deosebit volumul de povesti africane (1001 de nopti le prizasem demult asa ca cele arabe pareau palide prin comparatie :) ). Imi placeau ilustratiile cu printese colorate abanos si vestminte colorate, calatorind pe elefanti si camile, inchise in turnuri de fildes, fildes veritabil nu copia lui europeana rece, detasata - marmura :))

Una dintre povesti relata istoria unei printese preafrumoase careia ceva ce i se urzise sau prezisese il determinase pe tata sa o tina inchisa intr-un astfel de turn. Bineinteles aici era ingrijita de slujitori credinciosi dintre care cea care o hranea pe copila o si indragise mult. Desi in fiecare zi servitoarea obisnuia sa ii aduca migdale dulci, curatate cu lapte si miere, intr-una din zile la ora gustarii ii strecura migdalele necuratate.

Printesa care evident devenise rasfata a dojenit-o. Insa raspunsul servitoarei a fost prompt:
"scumpa mea, din dragoste pentru tine am facut asta, migdale devin mult mai bune si mai dulci atunci cand le cureti singura".

Aseara am mancat migdale proaspete sparte de H dar curatite de mine. Mi-am amintit a mia oara de pilda asta. Pentru ca au gust bun si dulce dar il cunosc...de o viata.

miercuri, 20 iulie 2011

Foamete

Cand am scris titlul asta mi s-a parut bizar. Intre posturi de gastronomie si lifestyle, foamete pare un cuvant iremediabil invechit... Dar e cat se poate de actual.

Foamete... asta defineste situatia a 3 tari din Africa care de 2 ani de zile trec printr-o perioada de seceta cumplita care le usuca plantele si, in consecinta, le omoara animalele. Este vorba despre Somalia, Etiopia si Kenya. Pentru Somalia ONU a pus deja eticheta "foamete/catastrofa naturala". Definitia ONU pentru foamete este "criza alimentara severa in care copiii dar si adultii mor de foame". In cele 3 regiuni etichetate astfel viata a aproximativ 350.000 persoane este pusa in primejdie. Ultima data cand ONU s-a confruntat cu o astfel de situatie a fost in 1984, atunci fiind vorba despre Etiopia.

Mi-am amintit cum plangeam cand eram copil la clipul lui Michael Jackson "Man in the mirror". Oare trebuie sa fii copil ca sa fii sensibil la asa ceva?



PS. Foto de pe stiriprotv.ro. Informatii de pe evz.ro si lemonde.fr

sâmbătă, 16 iulie 2011

Noua eticheta profesionala

Am primit acum o saptamana un mail care ma invita la editia aniversara a unui congres la care mai fusesem si acum 2 ani, in USA.
Incepea cu "Dear Olivia" si se termina cu "Hope to see you in L.A., Paul"

Mailul era in mod evident unul generat automat, un fel de newsletter catre adresele celor inscrisi la editiile precedente. Iar "Paul" este unul dintre cei mai cunoscuti profesori din lume de chirurgie minimal invaziva, un leader de opinie in domeniu de multi ani de zile.

Ani de zile medicina a fost (si mai este inca) un teren gomos, in care ierarhiile sunt cel putin la fel de clare ca in armata. A fost un teren de joc in care conta varsta, o atitudine din ce in ce mai marginalizata, cel putin in alte tari, pentru ca varsta nu reprezinta un substitut pentru valoare chiar daca experienta in practica clinica poate fi valoroasa. Scrisorile care ne invitau la congrese erau mai mereu semnate de prof dr WZ, MD, PhD, FACS, FRCS etc :) ceea ce de altfel coincidea cu imaginea pe care majoritatea participantilor o aveau asupra celui care 'patrona' intalnirea. Initial chiar si cei care se tutuiau in particular se adresau in plen unul altuia cu 'domnule profesor, va rog sa', 'domnule doctor, va rog sa'.

De cativa ani de zile (bun, pot sa fie si 10, tot nu se compara cu totalul de ani despre care vorbim), aud din ce in ce mai des in sali adresari la persoana a 2a singular. 'Jucatorii' se adreseaza unul altuia rostind clar prenumele si punand intrebarea direct. Iar frecvent dreptul de a-l apela pe celalalt astfel tine mai mult de colegialitate sau de confraternitate decat de varsta.

Avem de-a face cu o democratizare. O simtim si in spitale cat de cat. Am vazut-o si in alte locuri mai demult. Nu stiu daca putem inca sa o aplicam la scara larga, daca suntem suficient de maturi (apropo de rezervele din articolul meu din DV). Iar acest "Paul" la finalul unei scrisori virtuale (desi, in lumea reala el a ramas bineinteles Professor X) este un fel de simbol al democratizarii. Care poate fi cu scop strict comercial (simti ca ai acces la 'crema' deci esti tentat sa participi, sa aderi) sau cu scop organizational (sa cream un eveniment in care sa stimulam dialogul). Indiferent de intentia de acum, sunt sigura insa ca acest "Paul" este imaginea zilei de maine.

vineri, 15 iulie 2011

Despre sushi


Tot citind statisticile, vad ca multa lume ajunge pe blogul meu cautand cate ceva despre sushi. Desi nu stiu cati dintre ei sunt cititori de limba romana, sa lasam totusi si publicul sa dicteze subiectele acestui blog. Mai ales ca sushi e bun, yum-yum :)

Ca sushi e fel de mancare japonez stie toata lumea, cred. El a aparut prin secolul 5 e.n. de indata ce Japonia a inceput sa cultive orez (azi e responsabila de producerea a aprox. 1.5% din productia mondiala de orez si este a 4a tara din lume ca randament in tone/ha). Varianta sa initiala continea peste fermentat, varianta de astazi cu peste proaspat dateaza din epoca Edo (prin sec XIX)

Orezul se prepara cu otet ceea ce se numeste shari. Langa shari se adauga neta care este de obicei pestele. In functie de tipul de sushi despre care vorbim, in compozitie isi poate face loc si nori, alga aceea care inveleste de opicei makisushi.
Pestii si fructele de mare ce apar in sushi in mod obisnuit sunt: tonul, somonul, macroul, anghila, snapperul, caracatita, calamarul, icrele rosii, ariciul de mare, scoicile (dar rar stridiile).

Condimentele utilizate sunt: sosul de soia, wasabi - o pasta facuta din hrean care are proprietati antitoxice, ghimbirul marinat cu proprietati prokinetice. In Japonia se serveste invariabil cu ceai verde.

Tipurile cele mai cunoscute de sushi sunt:
nigirisushi- pe un pat de orez este asezata o bucata de peste
makisushi - rulouri care au la exterior foaia de alga ce inveleste orezul in interiorul caruia sunt amplasate ingredientele
temakisushi - alga formeaza un fel de cornet in jurul celorlalte ingrediente
oshisushi - orezul este dispus intr-un strat sub neta si intr-un strat deasupra, totul este presat si apoi taiat in cuburi.
Personal n-am incercat decat nigiri si maki si, pe langa sushi, sashimi - bucatele de peste crud servite ca atare.

Desi pestele e in general un aliment sanatos fiind bogat in proteine si acizi grasi omega 3, consumarea sa, mai ales in stare cruda, nu este lipsita de riscuri. Pestele poate fi locuit de diversi paraziti (in special nematode, cestode, trematode - intr-un cuvant plastic viermi:) dar nu numai) si poate avea concentratii importante din diversi compusi toxici, in special mercur dar si plumb sau cadmiu). In Europa s-a interzis utilizarea carnii crude pentru sushi, fiind obligatorie congelarea prealabila timp de 24 de ore la -20°Celsius care s-ar parea ca distruge parazitii. In ceea ce priveste mercurul, FDA recomanda femeilor gravide sau care doresc sa ramana gravide sa nu depaseasca 340 grame pe saptamana de peste sau fructe de mare. Deci, fara pofte de creveti, va rog! :)

Si, daca tot suntem la capitolul unde incerc sa va speriu, ati auzit bineinteles de pestele balon fugu a carui carne contine o doza letala de detrodotoxina. Fugu poate fi pregatit numai de catre fugu chefs :) care trec in prealabil o testare alcatuita dintr-un test scris, o proba de recunoastere a pestelui si o proba practica de pregatire a sa la finalul careia trebuie sa manance preparatul. Se mai intampla sa moara :) mai ales ca numai 35% trec testul. Imparatul Japoniei nu are voie sa manance fugu.

Daca vreti sa incercati sa preparati la domiciliu puteti :) Acum am vazut foi de alga la mega image, orez la fel (din cel lipicios de sushi), avocado, peste etc. Pentru retete iata un link. Enjoy!

Frica si tentaculele ei

Acum cateva zile am vazut o reclama la Rolex cu Sylvie Guillem, o balerina si o coregrafa celebra cu un site interesant, in plus :) "Une femme qui s'interesse a ses limites que pour les depasser" asa suna sloganul (O femeie care se intereseaza care-i sunt limitele doar ca sa le depaseasca, pentru mai putin vorbitorii de franceza).

Nu stiu de ce dar asta m-a dus cu gandul la frica. Poate pentru ca limitele de care ma lovesc cel mai des sunt legate de ea. Si ea exista peste tot... De la micile gesturi cotidiene (da, inca mi-e frica sa invat sa merg cu bicicleta... spre ex, si da, mai exista oameni care nu stiu sa mearga cu bicicleta la...20 ani :), mi-e frica de apa si fac anual eforturi ca sa inving teama asta, am facut diving si snorkelling, recent am inotat un pic si cu rechinii si pisicile de mare dar lumea asta silentioasa a apelor ramane inca o necunoscuta de temut), la marile gesturi (a te muta in alt oras, in alta tara, a-ti schimba profesia, a face un copil) si pana la marile concepte (mi-e teama de esec de cand ma stiu). Frica e pretutindeni. Atunci cand eram mica imi lipisem pe birou un afis pe care am scris cu majuscule "OSER CA CHANGE TOUT" iar acum cativa ani am cunoscut o persoana extrem de inteligenta, de puternica, de interesanta care mi-a spus, fara sa stie de tribulatiile mele, "frica e balast". E o fraza pe care mi-o repet in minte atunci cand am ezitari.

N-as vrea sa las impresia ca sunt o fricoasa. S-o luam asa: am condus masina cu 210km/h limita ei (nu zic in ce tara ca se autosesizeaza politia), fac chirurgie, pot fi complet independenta in orice tara, am trait diverse perioade de timp in multe locuri si am facut schimbari radicale in viata de oricate ori s-a cerut (din interior sau din exterior). Dar senzatia aia, bazaitul ala interior, ezitarea tot mai exista (mai ales cand vine vorba de sport, dati-va repede copiii la ceva sporturi ca altfel e de rau:) ). Iar de catva timp incepusem sa ma obisnuiesc cu limitele mele, sa le accept. Ei bine, intalnirea cu Sylvie Guillem, chiar si intr-un context frivol cum e publicitatea la produse de lux, a fost binevenita. Frica e balast!

miercuri, 13 iulie 2011

Repartizarea la liceu e importanta?

Cand am trecut prima data prin fata Colegiului National Sf. Sava eram in clasa a 6a si ma plimbam impreuna cu tatal meu ca sa vedem care sunt liceele de renume din Bucuresti. A fost dragoste la prima vedere. Am stiut ca ACOLO vreau. Nu aveam motive precise, da, citisem ca e printre cele mai vechi, ca au studiat acolo personalitati etc. De fapt a fost vorba de feeling. M-a infiorat cladirea austera dar si grandioasa (cel putin asa o percepeam atunci) in spatele careia parea sa se ascunda toata pulsatia adolescentina de cautare a sensului vietii, riguros dirijata de catre dascali. In noaptea aceea n-am dormit de teama ca nu voi intra la liceu. Nicio olimpiada de atunci pana in clasa a VIIIa nu mai reusea sa dea masura dificultatii de a intra ACOLO, nimic nu se compara cu Sf. Sava.

Dupa ce am inceput liceul, indoctrinarea de Sf. Sava pe mine m-a prins. Stiu ca sunt colegi pentru care ea nu insemna nimic, decat eventual o gargara profesorala dar eu sunt o natura susceptibila la asa ceva :) Spune-mi ca sunt raspunzatoare de reputatia unei institutii cu traditie de 380 de ani, ce felul meu de a fi si viata mea trebuie sa consolideze aceasta reputatie si ... ma voi simti cu adevarat motivata sa misc muntii din loc:) Nu i-am mutat din liceu dar lucrez inca la asta :) Dintre profesori, nu toti au fost de neuitat dar faptul ca exista cativa oameni la care si maine m-as duce in vizita sa mai vorbim despre viata mi se pare relevant.

Pe de alta parte, am auzit de multe ori fraza "cultura generala se formeaza in liceu". Mi se parea initial falsa si limitativa. Insa cu cat reevaluez achizitiile de atunci cu cat imi dau seama ca ele au fost baza modului in care inteleg si astazi lumea, baza melanjului de stiinta si arta, de logica si improvizatie care imi locuieste si astazi mintea. Din liceu am luat metoda si cunostintele fundamentale a caror intelegere atunci era prea fixista si un pic aproximativa pentru ca era rezultatul unei invatari recente (realizez azi) insa ele imi permit sa adaug, la o varsta la care am scapat de ezitarile si nesiguranta adolescentei, cata flexibilitate si cate cunostinte suplimentare pot. Si sper ca nu ma voi opri prea curand din construit... pentru ca drumul e inca lung.

Citind astazi un articol despre faptul ca pentru al 4lea an consecutiv CNSS s-a clasat pe locul I ca medie a admiterii la liceu m-am bucurat. Din punctul meu de vedere, un liceu de elita este o investitie sigura in viitor. Un procent semnificativ mai mare din cei care-l termina vor pleca motivati sa faca ceva important in viata, ceva relevant in profesie, in politica sau pentru societate. Cei care vor iesi de-acolo isi vor dori mai mult decat sa se descurce (e valabil si pentru alte licee fruntase, bineinteles). Si cred ca multi dintre parinti ar dori sa-si vada copiii de 18 ani cu o astfel de atitudine.

duminică, 10 iulie 2011

Vizita pe sectie

In timpul vizitei de duminica dimineata am intrat din nou in camera doamnei a carei externare a fost decalata cu un weekend. Ma astepta nerabdatoare ca sa ii confirm ziua de luni ca fiind data de iesire din spital. Ii pun intrebarile obisnuite, ii privesc plaga, o indemn sa se plimbe cand ii vin vizitatorii si insista sa-i confirm plecarea pentru ca marti este ziua ei, implineste 83 de ani pe care ii sarbatoreste alaturi de sot si de cele doua fiice. Imi povesteste mai departe ca inainte de operatie ii era teama ca nu o sa-i mai vada mai ales ca si-ar dori sa prinda luna septembrie si ... sa-si sarbatoreasca cei 61 de ani de casnicie.
Am intrebat-o cum a reusit
"Am avut ca toata lumea perioade mai bune si perioade mai putin bune. Dar am muncit impreuna, am facut copii, i-am crescut, le-am oferit cate ceva si, pot sa spun ca in cea mai mare parte a timpului, am fost fericita. Important e sa ai incredere in celalalt. Si, inclusiv cu copiii, de cate ori aparea o problema, ne asezam cu totii la masa si discutam. Incet, incet s-au facut 61 de ani"
PS. Fotografie de h.koppdelaney de pe flickr

sâmbătă, 9 iulie 2011

Independenta Sudanului de Sud

9 Iulie 2011 este data de nastere a Sudanului de Sud, tara care si-a proclamat astazi independenta. Nu in fiecare zi se naste o noua tara (slava Domnului) asa ca data merita marcata si in calendarul bloggistic :)



Noul stat isi are capitala la Juba iar presedinte in persoana domnului Salva Kiir (in imagine, stanga) in timp ce statul care ii era suveran Sudanul pastreaza capitala la Khartoum si pe Omar al-Bashir presedinte (in imagine, dreapta). Independenta de astazi nu este doar rezultatul unor circumstante favorizante, este urmarea a peste 50 de ani de conflict civil dintre care ultimii 20 extrem de sangerosi, cu peste 2 milioane de victime. Un tratat de pace a fost incheiat in 6 ianuarie 2005, autonomia a fost recunoscuta in 9 iulie 2005, un referendum a fost organizat in ianuarie 2011 cu 98.3% populatie in favoarea independente iar proclamatia de independenta de astazi este rezultatul direct al acestor demersuri.


Tara a fost rapid recunoscuta de catre SUA si Marea Britanie iar presedintele Sudanului, aflat la Juba pentru festivitati, a profitat de ocazie pentru a reaminti presedintelui Statelor Unite promisiunile facute Sudanului in cazul in care acesta va accepta independenta Sudanului de Sud de a ridica sanctiunile impuse tarii-mama.


Se pare ca Sudanul de Sud va deveni a 193-a tara recunoscuta de catre Organizatia Natiunilor Unite si a 54-a tara recunoscuta de ONU in Africa. Aceasta recunoastere s-ar inscrie pe lista dupa Muntenegru in 2006 si Timorul de Est in 2002. Kosovo, desi recunoscut de 74 de tari, nu a fost inca recunoscut si de ONU.


In ceea ce priveste perspectivele, tara poseda petrol, se pare chiar 85% din rezerva fostului Sudan (o idee care-mi vine in minte asa intamplator: sa fie din aceasta cauza sustinute de SUA?) insa nu poseda nici un fel de resurse de prelucrare si nici o retea satisfacatoare de transport. De fapt, in ceea ce priveste infrastructura, constructii, institutii, Sudanul de Sud nu are inca nimic. Exista insa presiunea pusa de istorie si de vietile sacrificate pentru cauza independentei de a construi ceva in viitor.

vineri, 8 iulie 2011

Incercati ceva nou pentru 30 de zile

Matt Cutts: Try something new for 30 days | Video on TED.com


Zilele acestea ma preocupa mult inspiratia, diversitatea, frumosul, timpul si organizarea lui, deciziile majore si obiectivele in viata. In general, toate lucrurile acestea fundamentale care ar trebui sa-si faca loc tot timpul printre gandurile noastre. De data aceasta propriul meu blog dar si cateva postari pe alte bloguri m-au inspirat. Si am gasit aceasta scurta cuvantare pe TED. Departe de a fi o revelatie, o idee inovatoare, nemaiauzita, are insa meritul ca este cat se poate de realizabila si simpatic prezentata. Si cred ca merita incercat!

De multe ori evitam sa facem lucruri din lipsa de incredere in fortele proprii, din teama de esec, din "lipsa de timp". Daca am putea incepe in cantitati mici si fara schimbari radicale, probabil ca am reusi in procentaj mai mare sa "degustam" acele lucruri care se vor dovedi pana la urma de impact, care vor da pana la urma gustul definitiv al vietilor noastre. Enjoy!

miercuri, 6 iulie 2011

BAC-ul si protagonistii sai

Initial nu m-am simtit nici suficient de informata, nici suficient de implicata incat sa scriu spontan despre Bacalaureat. M-am multumit sa citesc cate ceva prin ziare si pe bloguri, inclusiv o posibila reasezare a problemei in pagina realizata de catre un sociolog statistician, inclusiv comentarii nuantate la adresa situatiei. Si am ajuns intr-o seara acasa in timp ce reflectam la volan ce are asa de extraordinar examenul de anul acesta de a starnit opinia publica. Sa fie de vina procentul? Sa fie de vina faptul ca au fost camere?

Cum au observat si ceilalti situatia nu e noua. Insa cei care au sustinut BAC-ul anul acesta sunt exact cei care au inceput scoala prin 1999 adica prin anul in care terminam eu liceul (la 10 ani  pentru cei care vor sa-mi calculeze varsta). Cel putin de-atunci au inceput sigur experimentele. Cu un an inainte se introdusese sportul printre materiile de Bac, noi am fost primii si singurii care au dat BAC-ul sub forma a 8 examene si cu istoria romanilor obligatorie, anul urmator s-au redus la 6 s.a.m.d. Intre timp au intervenit nenumarate reforme. Citeam undeva ca in 10 ani legea invatamantului a fost modificata de 37 de ori. Dar sa vedem cum. Uite admiterea la liceu nu-i admitere, uite capacitatea, ia capacitatea, reda capacitatea, uite distributia prin computer, uite nu merge, uite Bac-ul la admiterea la facultate, uite nu-i admiterea la facultate, uite cum se desfasoara Bacul, uite cum se schimba Bacul, uite cat tine liceul, uite examenul dintr-a 4a intr-a 5a, uite nu-i, uite notele, uite calificativele, uite calificativele schimbate.


Asa cum Romania a avut decreteii de prin 67, cred ca generatia lor o putem numi „reformiteii”. In timp ce pentru decretei s-a facut totul ca sa implineasca visul de grandoare al lui Ceausescu (olimpiade, performante) pana au devenit asa de deschisi la minte incat l-au dat jos, pentru reformitei s-a facut totul ca sa implineasca cel mult meschinele vise ale celor aflati in cine stie ce posturi cu potential de spaguta (vreun director de scoala care da posturi, vreun director din minister care cumpara hartie la suprapret, vreun deputat care vrea sa arate tarii ca nu doarme in post, vreun profesoras slab pregatit care n-are ce manca si incearca sa traiasca din meditatii, ma rog, chestii de genul asta, la scara mica). Chiar daca indivizii luati fiecare in parte sunt lenesi, chiulangii, nemotivati etc nu trebuie sa uitam ca un sistem de invatamant mediu-performant are exact asta ca scop. Sa scoata absolventi cel putin distribuiti in jurul mediei. Ok, anul asta nu avem candidati la Harvard dar macar pentru scoala de dactilografe sa producem ceva... Daca nici pentru scoala de dactilografe nu avem ce oferi, dupa parerea mea nu este exclusiv vina copiilor. E pur si simplu haos. Haos scris cu majuscule, scris asa cum spuneam pe undeva ca nu-mi place sa vad.


Si parcurgand aceste ganduri mi-am amintit ca dintr-un trecut indepartat o scena de anul trecut din toaleta cinematografului unui mall bucurestean care... chiar acolo isi are locul. Cu doua seri inaintea probei de limba romana de la Bacalaureat trei june aranjate discutau. Una ii spune alteia ceva de genul:

- hai ca putem sa scoatem banii astia ca sa aflam subiectele. Ce mare chestie? Pana la urma stim ce sa invatam... Imi plus mi-e mi-e asa de frica sa nu pice Corola

- care corola?

- Corola de minuni a lumii de Blaga, fata...

- Auzi da Testament tot a lu Blaga e?

- Nu mai stiu dar parca-i a lui Arghezi

marți, 5 iulie 2011

Poveste cu automobile si ani nebuni

In expozitia de automobile din colectia lui Ralph Lauren prezenta la muzeul de Arte Decorative de la Paris si in cateva din colectiile de pret a porter ale designerului se desfasoara o frumoasa poveste din anii interbelici cu doamne cu carnatie alba si ochi tulburatori, senzuale si inteligente, mini-specii de doamna T, si domni hotariti care castiga cursele de viteza si agilitate, isi petrec noptile cu sampanie, caviar si femei de cabaret si mor pe pista precum Fred in accident de avion.

Cel putin asa mi-a placut sa-mi fabric tesatura pe fundalul careia am admirat bolizii campioni de ani interbelici pana prin 1955 (exceptand McLaren-ul de formula 1 mult mai recent)... Curbe voluptoase, masini energice, serii mici, viteze mari, design exceptional, materiale epatante, palmares... Daca masinile pot sa aiba o latura senzuala atunci ea se gaseste in exemplarele acelea care iti dau de inteles ca au inventat tot ce se putea in materie de forma a masinilor. Restul, pana la profilul bombat din ziua de astazi, sunt doar variatii pe acelasi fond. In modelele traditionale de Jaguar, Bugatii, Mercedes si Ferrari se regasesc multe din modelele sport de astazi (Porsche included dupa parerea mea neavizata). Astfel incat expozitia de fata poate fi considerata si una de istorie a designului. Cu atat mai mult cu cat unele dintre modele erau desenate de Pinin Farina... De Battista Pinin Farina, cel care a deschis traditia...fiind urmat de Renzo Carli, Sergio Pininfarina si Andrea Pininfarina (prin decret prezidential numele a fost schimbat din Pinin Farina in Pininfarina)

Preferata mea a fost Bugatti 57 S(C) Atlantic 1938 in poza. Daca as avea curaj sa scriu o poveste interbelica, masina asta ar fi acolo undeva...

luni, 4 iulie 2011

Tot ce iubeam

Am finalizat de curand romanul lui Siri Hustvedt - Tous ce que j' aimais (What I loved). Imi doream de mult timp sa ii citesc cartile si, se pare, dintre romanele publicate pana acum am ales bine. In orice caz, asta a fost exclamatia mea la finalul celor 450 de pagini si, cand mi-am confruntat entuziasmul cu parerea unor voci avizate, am vazut ca asta a fost si exclamatia criticilor.

Am citit un roman de substanta cu un narator la persoana I masculin (cum imi place:) ) - criticul de arta si scriitorul Leo Hertzberg, cu 4 sau chiar 7 personaje principale: Leo si sotia sa Erica - scriitoare, prietenii lor, Bill, artist plastic, si sotia sa Violet, scriitoare, fosta sotie a lui Bill, Lucille, poeta, copiii Matt si, respectiv, Mark. Adultii sunt cu totii artisti, locuiesc intr-un New York intelectual, boem, dens, charmant si isi analizeaza vietile intr-atat fiind uneori mai preocupati de analiza decat de viata (poate descrierea va aminteste de Woody Allen dar latura comica a intelectualului dezorientat lipseste aici). Opera lui Bill este descrisa extrem de viu si imaginativ, dand uneori impresia unui vizual literar, iar structura operei lui Bill este de fapt o reprezentare plastica a structurii interioare a oricaruia dintre protagonisti: cuburi de sticla, porti catre permis si interzis, asocieri, culori, cuvinte, personaje reale si imaginare, franturi din studiile sotiei sale (despre istoria isteriei si a tulburarilor alimentare) si din viata prietenilor lui... Ca un detaliu personal, descrierea si analiza lui Leo asupra operei lui Bill, departe de a fi plicticoasa, mi-a redeschis apetitul pentru arta contemporana si mi-a dezvaluit existenta cheilor de lectura potential infinite pentru instalatiile care locuiesc astazi muzeele de arta contemporana.

In viata personajelor se petrec nenumarate evenimente, unele fericite, altele nefaste, culminand in ambele cazuri cu pierderea copiilor, o pierdere rapida si finala, in cazul unuia dintre cupluri, lenta si potential reversibila, in cazul celuilalt cuplu (triunghi?). Poate latura de thriller psihologic ce imbraca partial ultimul sfert al cartii nu m-a prins, reamintindu-mi prea mult ca autoarea este sotia lui Paul Auster (am regasit gustul de incert si bizar care mi-a placut in Leviathan dar pe care nu l-as fi dorit neaparat aici). Totusi dintr-o perspectiva globala, aceasta bucata de puzzle poate contribui la constructia de ansamblu a cartii: intr-un fel ea pune in evidenta evolutia unei societati fata de care generatia personajelor este anterioara si pe care simte ca nu o mai poate cuprinde, intelege, stapani.

Dezintegrarea lenta aduce tristete dar o tristete ne-patetica pe care inveti ca cititor sa o stapanesti, deopotriva cu personajele insele, prin analiza. Iar finalul m-a facut sa recitesc inceputul in timp ce cartea ma va face cu siguranta sa o citesc in continuare pe Siri Hustvedt. Pana acum este cea mai completa din seria de scriitori femei inceputa aici.

sâmbătă, 2 iulie 2011

Simbolistica unei vieti



Exista cateva forme, obiecte, culori si detalii care ma insotesc recurent de-a lungul anilor. Pestii, spre exemplu, din tablourile copilariei in naturi vii si moarte si pana in Oceanul Indian, valizele detinute sau imprumutate, rupte sau functionale, reale sau desenate in concursuri intamplatoare precum Kufar art, culoarea turcoise, cestile, cerceii. Nu toate au reprezentat de la bun inceput o placere, un punct de interes, o atractie spontana... Pur si simplu, au reaparut de-a lungul anilor cu o persistenta care le-a repus in drepturi, le-a impus in atentie. Am descoperit toate acestea cand m-am trezit mazgalindu-le si m-am intrebat cu toata franchetea daca nu cumva exista o simbolistica a vietilor noastre, bine reprezentata, independenta de vointa noastra, dependenta mai ales de imaginile care ne-au amprentat vizual copilaria.