miercuri, 31 august 2011

Atmosfera e totul

Daca as scrie intr-o zi obisnuita, as spune ca substanta e totul. Si m-as insela... Nici "atmosfera e totul"nu-i total adevarat dar in dozaje corecte - parte substanta, parte atmosfera - combinatia iti poate face viata interesanta.

Cred ca asta-i un motiv pentru scrisul pe blog dincolo de curiozitate. Uneori scrisul aici, modul in care intocmesti fraza, in care potrivesti cuvintele creeaza atmosfera necesara lucrurilor de substanta pentru a fi frumoase. Le pune in lumina potrivita (pentru mine, pentru cativa din cei care trec pe aici).

De fapt, postul asta l-am pornit de pe pagina Boston globe... Ca de obicei, cand am un moment de respiro, scanez paginile ziarului in cautare de "ceva"... Ceva pe care de obicei il gasesc aici... Fie ca e vorba de o cronica de arta, de o nota de calatorii, de o stire stiintifica, de una politica, ceva-ul se gaseste aici. Nu e vorba numai de informatia in sine, de varietate, de intensitate, de modalitatea de redactare... E mai mult si probabil tine de ochii celui care a vizitat Boston-ul.
Ca si Harvard Coop care nu e doar o librarie enorma, plina cu carti de toate felurile si cu o cafenea la etajul 1 unde poti sa iti bei cafeaua imprumutand informatie din jur (foto de pe beliefmakers.blogspot.com). E mai mult: e locul acela incarcat de magie unde ai vrea sa te pierzi o zi sau mai multe. Si daca recunosti si vreun premiant Nobel in jur e cu atat mai bine. Vei imprumuta un pic din aura lui...

Informatiile si linkul sunt un pic plagiat pentru ca le-am aflat de la un prieten inaintea unei calatorii la Boston. In timpul vizitei, orasul nu m-a castigat neaparat prin frumusete in sensul acesta european pe care il cautam mai mereu. Au fost locuri insa care mi-au placut mult. Cu cat trece timpul (si-aici stiu ca vor fi cateva voci care vor pleda rapid pentru selectivitatea memoriei), cu atat exista ceva care ma cheama inapoi. Mi-ar placea pur si simplu sa mai ajung odata. Sa ma mai plimb prin campus la Harvard, sa ma mai bucur de un grande latte la Harvard Coop, sa merg la un concert de pian la Isabella Stewart Gardner, sa mai ratacesc pe strazi si prin parcuri.

Printre altele, ceea ce m-a frapat in Boston au fost fetele oamenilor (sigur, prin zonele pe unde am trecut, nu pot sa garantez pentru tot orasul): procentul foarte mare de oameni cu fizionomii inteligente, stil profesii liberale, daca vreti. Oameni bine imbracati, aparent rigurosi, profesionalisti care impanzeau centrul.

Si imi mai amintesc Wall street journalul pe care-l citeam dimineata la 6 pentru ca era strecurat pe sub usa hotelului iar eu sufeream de jet lag.
Atmosfera e totul...

vineri, 26 august 2011

In the silence of the night

Dintotdeauna mi-a placut linistea noptii pe holurile unui spital. Cand te afli seara sau noaptea la spital, de garda sau cu o urgenta, si daca esti cat de cat cu mintea odihnita, ai un sentiment aparte. Ceva un pic eroic, un pic boem...
In ecoul pasilor pe holuri, in modul tainic in care numai tu stii sa deschizi usile dincolo de care e forfota (blocul operator, terapia intensiva), in murmurul care te insoteste cand intri intr-un salon, in micile gesturi care pot face bine, in discutiile sincere care rasar uneori la orele astea...
Nu intotdeauna e asa, nu mereu e usor sau placut. Dar uneori locul in care iti faci meseria devine un pic si casa ta. Cand lumea incepe sa te cunoasca si stii ca daca te duci pana la CT au incredere in ce le spui si iti dau ok-ul e semn ca e un film din care faci si tu parte. Ce-i drept uneori lumea asta e sufocant de mica pentru ca in sutele de ore petrecute de-a valma nu ai timpi sa respiri, sa vezi soarele, sa iti faci planuri pentru maine.
Astazi seara imi place. E ca in tabloul lui Van Gogh: e noapte pe Rhon dar aici inauntru e lumina.

marți, 23 august 2011

Dimineti obosite

Detest diminetile cand esti prea obosit sa te trezesti, cand nici macar aroma de cafea nu te face sa zambesti, cand ziua pare sa nu aibe linia orizontului, cand te gandesti la urmatorul refugiu, cand stii ca nu vei face nimic iesit din comun pentru ca esti prea acaparat de greutatea zilelor anterioare, cand te simti ca si cand ai fi coborat din tabloul lui Francis Bacon, cand ... it's not a perfect day!

Acum vreo 10-15 ani ma trezeam cu Radio Contact si il auzeam mai mereu pe Cat Stevens cu Morning has broken. Nu pot sa va explic fiorul aparte pe care mi-l mai da si azi. Sa-l ascultam din nou :) Poate in cele din urma "mine is the sunlight, mine is the morning"

PS Sorry pt clipul kitchos dar e singura varianta care mi s-a incarcat.

sâmbătă, 20 august 2011

Biciclistii si lupta de clasa

De cateva saptamania, sotul meu merge la spital mai frecvent cu bicicleta decat cu masina. Asta pentru ca i-am furat masina, a mea fiind internata la chirurgie estetica unde va fi supusa unor liftinguri si unor abdominoplastii. Spitalul meu e mai aproape decat al lui deci, daca as sti, as fi un candidat mult mai bun la mers cu bicicleta cu atat mai mult cu cat vélo zilnic pare sa fie un exercitiu extrem de placut ca sa nu adaug si extrem de ecologic ( incerc sa invat si multumesc pe aceasta cale pentru incurajarile care mi-au fost transmise din toate colturile lumii de catre familie si prieteni).

Sigur ca, in Bucuresti, nu e un lucru pe care poti sa-l faci usor. Pentru biciclisti, nu exista parcari, nu exista piste, nu exista respect de la ceilalti participanti la trafic. De fapt, postul lui Vlad in care arata toate aceste inconveniente si articolul citat de el m-au facut sa relansez dezbaterea. Cred ca, de fapt, articolul este extrem de savuros dar concluzia lui "nimeni nu ne iubeste pentru ca suntem niste parliti" (nu avem burta, masini, alte embleme de bunastare etc) este gresita pentru ca incalca principiul logic al non-identitatii (fiind vorba de Vlad pot sa pornesc de la principii logice). Dragoste nu este egal cu respect.

Sunt deci mai multe lucruri de adaugat:

1. Asa cum am comentat pe blogul lui, nici cei bogati nu sunt iubiti de mase pentru ca sunt mai putini la numar dar mult mai opulenti. Antipatia (ascunsa) fata de ei este o arma buna de obtinere a capitalului electoral sau a popularitatii jurnalistice. Pe la inceputul anilor 2000 am citit un editorial in Adevarul scris de Val Vilcu (pe care de altfel il suspectez ca are mai degraba un 4×4 decat o Dacia) in care ii incita pe cei cu Dacii 1300/1310 sa stea intotdeauna pe banda a 2a pe autostrada ca sa nu-i lase pe arogantii cu 4×4 sau alte masini scumpe sa-i depaseasca. O atitudine care mi se pare cel putin la fel de lipsita de civilizatie si respect pentru aproape precum a bodyguarzilor care se cred stapani pe feuda fata de parliti si valeti umili fata de bastani.

2. Dupa parerea mea, masele nu-i iubesc pe bogati dar ii respecta mai ales daca au caracterele tipice ale unor nouveaux riches. Le respecta bogatia din servilism (ca sa obtina un bacsis sau macar sa fie bagati in seama-fenomenul de aura) si ii admira din prostie (pentru ca si-ar dori sa fie ca ei, sa poata arunca cu bani in stanga si in dreapta ). Nu tin niciodata seama de criteriul calitativ: spre ex, sa admire oamenii care au construit ceva temeinic ( fabrici, uzine, edituri, spitale, scoli, locuri de munca, societati caritabile care contribuie la dezvoltarea societatii) si care de obicei au latura de show-off mai putin bine dezvoltata. Ba chiar din contra, sunt admirati cei care si-au obtinut banii usor (o mica specula, un furt etc) pentru ca sunt mult mai opulenti si mai degajati in ceea ce priveste cheltuitul.

3. O societate sanatoasa are toate paturile sociale dezvoltate. Oamenii bogati sunt la fel de necesari ca si patura medie (o patura de baza mai putin saraca in Ro ar fi, desigur, un plus) din motivele expuse mai sus: inovatie, productie, creare de locuri de munca, sponsorizarea unor procese benefice pentru societate.

4. Sa transformi sanctionarea unei lipse de civilizatie intr-o lupta de clasa nu are multe sanse sa devina ceva benefic. A accepta ca mi se intampla un lucru din cauza ca sunt parlit inseamna ca nu solicit o schimbare din fata societatii (Vlad o solicita, totusi, in finalul articolului). O formulare proactiva este mai utila. De exemplu, nu-mi dau voie aproape niciodata sa imi explic o aparenta nedreptate prin "faptul ca sunt femeie". Cred ca astfel de explicatii ne intarita impotriva unor cauze gresite ("porcii, misoginii de barbati" este o cauza gresita dupa parerea mea; o cauza corecta ar fi "cresterea procentului de femei aflate in pozitii de leadership")

En fin, problema biciclistilor in Ro este legata de lipsa de civilizatie/educatie a populatiei, nu de clasa din care apartin. Articole in presa, campanii de educare (inclusiv ecologica), firmele de inchiriat biciclete care au aparut si la noi, marsurile de biciclisti, articolele pe bloguri vor contribui lent la schimbare. Daca ar mai fi si niste piste de biciclete facute cu cap, nu ca sa bifam cine stie ce articol din cerintele UE pentru biciclisti si handicapati (sunt sigura ca exista persoane pe la Primarie care le pun laolalta), probabil ca am avea o sansa sa se accelereze putin schimbarea. Si mai trebuie rabdare cam pret de vreo 10 ani. Pana atunci se mai fac si vreo 10 km de autostrada+1 pod deci se degajeaza si traficul...

Am fugit sa exersez :) Va las cu o poza de pe The Sartorialist unde sunt o groaza de exemple de femei chic on bikes.

marți, 16 august 2011

O cafea

Sunt zile (rare) in care as vrea sa stau cu o cafea cu lapte in mana, asezata pe un divan pufos, si sa explorez lumea cu gandul.
Mi-e dor de ragaz... si vorbesc bine de ragaz, nu de timp... De a avea rabdare, de a avea ragazul sa meditez. Mi-e dor de intinderea nesfarsita de timp a adolescentei in care aveam ragazul sa citesc un poem, sa ma pierd apoi cu privirea pe geamuri urmarind porumbeii, mi se racea cafeaua, mai deschideam un album cu imagini, mai visam, imi faceam liste, planuri, bilanturi, visam iar, imi cream in minte povesti pe care nu simteam nevoia sa le scriu vreodata, ascultam muzica.
Lucrurile sunt mult mai pragmatice acum. Daca stau asa vreun weekend, regret ca nu am invatat, ca nu am scris, ca nu am vazut ceva care sa ma locuiasca, sa-mi mai umple vreun cm patrat al mintii, sa cresc... Timpul e asa de putin incat el trebuie folosit...
Si...sunt doua locuri in Bucuresti, in afara casei, unde reusesc sa savurez asa oblomovian o cafea cu lapte: unul este (era) Cafe Latte de pe langa Cismigiu iar al doilea la Starbucks. Imi place sa zabovesc cu o Dilema Veche, cu o revista, cu vreo carte si poate si cu iPad-ul bucurandu-ma de un grande non fat latte. Insa tot nu e chiar ca atunci.

luni, 15 august 2011

Un om, o vioara: Vadim Repin

In primul si in primul rand, disclaimer: nu sunt o cunoscatoare in ceea ce priveste muzica clasica. Merg din cand in cand la cate un concert dar sunt departe de performantele discriminatorii ale adevaratilor sau mediilor cunoscatori :)

Acum vreun an, ne-am uitat la un film dedicat lui Maxim Vengerov, un film despre cariera sa, despre familia sa si despre anul sabatic pe care a hotarit sa si-l ia. In film aparea un alt violonist reputat, Vadim Repin.

Cand l-am vazut pe afisul unui festival, am luat fara ezitare bilete la concert de parca intalnirea ar fi fost premeditata. Programul primei parti a inclus un concert de James MacMillan compus special pentru Repin. Un concert intru totul contemporan cu o orchestra care isi foloseste si vocea ca pe un instrument si in care Vadim Repin isi pune in evidenta calitatile exceptionale. Bucuria pe care o simti la sfarsitul concertului dupa o astfel de dovada de virtuozitate este inimaginabila. Si de fapt din bucurie face parte si surpriza... ca poti avea astfel de emotii la intalnirea cu muzica.

Vadim Repin s-a dovedit genial de mic. S-a nascut pe 31 august 1971 la Novosibirsk (ce o fi cu Siberia asta ca da violonisti buni? si Vengerov are aceeasi origine). A inceput sa invete sa cante la vioara la varsta de 5 ani si la mai putin de un an dupa aceea a inceput concertele. La 11 ani a castigat Medalia de Aur la Concursul International Wieniawski dar adevaratul palmares a inceput la 17 ani cand a fost cel mai tanar castigator al Concursului Reginei Elisabeta a Belgiei.

Se afla la a doua casatorie, acum cu prim solista Baletului Bolshoi, Svetlana Zakharova cu care are o fiica, Anna, nascuta in februarie 2011.

Vadim Repin a cantat la mai multe viori in cariera sa, printre ele un Stradivarius de la 1708 care i-a fost imprumutat de catre Societatea Stradivarius din Chicago. Actualmente canta la o vioara Guarnerius del Gesu von Szerdahely 1736. De altfel, artistul si-a exprimat preferinta pentru acest instrument la care i se pare mai dificil de cantat dar de o sonoritate mai deosebita.

De-a lungul spectacolului m-am tot intrebat ce relatie exista intre un violonist si vioara sa... Este mai mult decat un obiect: are o varsta, o istorie, alte relatii cu alti violonisti si ... o sonoritate unica doar pentru artistul prezent, un mod de a fi "vioara lui Repin". Un fel de simbioza de neinteles pentru muritori. Cata grija trebuie sa ai de un astfel de obiect, ce relatie tactila, aproape senzuala, ce complicitate...


sâmbătă, 13 august 2011

Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Europae

Vestile bune se succed...
Indici de tara care scad, burse care cad, recesiune la orizont, insurgenti la Londra.
Si noul numar din Time magazine care este dedicat declinului si caderii Europei.

"It may be called the European Union, but at least part of that name is being called into question. The market convulsions of the past week are clearly about short-term concerns, about the balance sheets of countries like Italy, Spain and even France. But they're also about a problem with a more distant horizon: Does the E.U. still make sense in its current form?"

Asa ca in curand vom avea o carte cu parafrazarea titlului lui Dimitrie Cantemir

miercuri, 10 august 2011

Un cuvant despre Constantin Stan

Am vazut in blogrollul meu un titlu care m-a socat "A mai plecat un mare scriitor, Constantin Stan". Am derulat pagina in jos sa vad ce a scris Costi pe blogul sau... Am sperat sa fie o alegere nefericita de cuvinte, o stire despre emigrare... Sa gasesc pe blogul sau povestea unei calatorii.





Dar nu... Din nefericire, Costi a plecat dintre noi.




Cand l-am vazut ultima data pe Costi, el era neschimbat - tanar, subtire, agil, blugist. Imaginea asta a atras alte amintiri, putine la numar fata de cate mi-as fi dorit sa am la dispozitie. Am ezitat intre tot ceea ce as putea sa scriu despre Costi: despre carti, despre om... si am cedat de fiecare data neputincioasa in fata subiectului prea vast, prea complex. Si, intrucat mereu spunea ca trebuie sa scrii despre ceea ce stii, am hotarit sa procedez intocmai.




Costi era un om extrem de inteligent, de fin, de analitic si, gratie tuturor acestor calitati conjugate cu cultura sa extraordinara, cu profesionalismul si cu insight-ul asupra vietii, reusea sa scrie niste cronici de neegalat. Atunci cand iti citea o carte, o facea cu o atentie uimitoare la cel mai mic detaliu, cu capacitatea de a se transpune intru totul in pielea scriitorului, de a-i adulmeca trairile. Iar cronicile sale pareau sectiuni anatomice transversale, consecutive din sufletul autorului. O devoalare pe care probabil niciun jurnal nu ar fi reusit sa o obtina atat de fidel si atat de concis.




"Fosnetul racoros al poemului" a fost cronica pe care a scris-o la Omul cu doua memorii. Iar cuvintele sale la aparitia Jocului Orb m-au secerat... am vazut-o acolo pe scriitoarea care as vrea sa devin, pe scriitoarea care sunt dar si pe omul care sunt, cu slabiciunile si forta aferente. Intr-o cuvantare de trei minute, Constantin Stan mi-a dezvaluit filmul unui trecut prea bine cunoscut si al unui viitor neelucidat.


Iti multumesc, Costi, si iarta-ma pentru cuvintele mele putine, pentru absentele mele care, iata, acum sunt de nerecuperat.

luni, 1 august 2011

Branzeturi frantuzesti

Am citit pe Goop o recomandare ca una dintre cele mai bune branzeturi Roquefort ar fi Roquefort Papillon. Ulterior, incercand-o, mi-am amintit cand am mancat prima data branzeturi frantuzesti.

Era la vreun an-doi dupa Revolutie... prin urmare eram la o varsta la care gastronomia n-avea nicio importanta, dar absolut niciuna. Intr-una din zile, tata a venit de la cumparaturi, de la magazinul Miorita (asta era un magazin de lactate de prin zona:)) ) cu niste pachetele ciudate. Am citit cu atentie si de mai multe ori: branza fermentata tip camembert, branza fermentata tip roquefort. Apoi i-am intrebat pe parinti cu voce tare ce e asta branza tip camembert (citind ca atare). Mama mi-a corectat pronuntia, tata s-a angajat ca o prepara si sa incerc pentru ca o sa imi placa... Ulterior pana sa fie servita la masa cred ca am mai fost pregatita psihologic de cateva ori sa fac fata socului. Cum ca branzeturile astea sunt specialitati frantuzesti, una din ele e mucegaita (nu mi-au spus ca si ala alb tot mucegai e:) ) dar nu e mucegai din cel pe care il stiu eu, asta nu e daunator, e foarte atent selectionat etc. Una peste alta am acceptat ideea ba chiar destul de rapid, daca-mi aduc bine aminte. Si chiar mi-au placut. Mai ales camembertul atunci... desi acum cred ca e invers. Cum auzisera ei de branzeturi frantuzesti nu stiu... Adica din carti... Dar oare cum retineau oamenii atunci detalii pe care nu aveau, aparent, nicio sansa sa le testeze in viata reala?

Si acum am devenit foarte-foarte curioasa: cand ati mancat prima data branzeturi frantuzesti? Haideti sa vedem ce povestiri aveti...