luni, 30 iulie 2012

Teen age days

Am avut in jur trei (pre)adolescenti zilele astea (iar ma cearta H. ca dau din casa :)))) ) asa ca a fost o ocazie sa imi aduc aminte diferite detalii de pe la varsta de 13-14 ani...

E o perioada care mi s-a fixat tare bine in minte, dificila poate (mom and dad, daca vreti sa comentati pe aici nu spuneti chiar tot :) ) dar extrem de bogata, de frumoasa... Hai sa va povestesc unele lucruri mai light:

1. Este perioada in care am inceput sa calatoresc... Imi dorisem atat de mult sa ies din tara in perioda aceea saraca post revolutionara incat, odata imbarcata in autocarul care ne ducea spre Franta, lumea a devenit a mea. Retineam orice detaliu, exploram orice coltisor... ma informasem putin dinainte (nu exista Internet pe vremea aia) insa ma informam asiduu pe parcurs. Cred ca, la peste un deceniu distanta (hm, aproape doua), sunt inca in stare sa vorbesc despre obiectivele turistice din micul Reims.

2. Revista mea preferata era Jeune & Jolie... Nu mai stiu cum am descoperit-o: foarte posibil tot in Franta, daca nu cumva in standul de presa de la biblioteca Institutului Francez. De aceea, eram mai curand boho-chic pe la inceputurile cautarilor mele vestimentare. Da, boho-chic dar nu grunge, un alt stil promovat de revista. Din 6 ianuarie 2010, icoana adolescentei mele nu mai exista... Grupul Lagardere a suprimat publicatia dupa 22 de ani de activitate. Suplimentele J&J erau pline de miracole: am avut astfel primul meu cercel in nas pe care l-am purtat zilnic in timpul vacantei de vara, impotriva vointei vadite a bunicii mele care il numea 'belciug'. Asta nu m-a facut decat foarte mandra de mica mea excentricitate... Deh, deveneam eu... Ce sa spun, cu timpul accesoriile s-au rafinat, s-au diversificat dar au inca ceva din acea excentricitate cautata: pistoale aurii, ingerasi, palarii de cowboy, elefanti, they are all mine :) Oh, sa nu uit, citind J&J, aceasta biblie a pubertatii :)), am invatat limba franceza, mai ales pe cea neliterara...

3. Ascultam Radio Contact, mai ales topul lui Cristi Snebli caruia ii scriam cateodata cu varianta mea de top. aveam casete inregistrate cu melodiile care imi placeau (da, casete!, nu va mai frecati la ochi)... si imi placeau destul cei de la The cure, si Army of lovers, si Right said fred :) I'm too sexy for your party, too sexy for your party yeah :)

Cat am avut 13ani imi amintesc ca n-am citit nimic (poate doar indigestul Nicoara Potcoava) insa la 14 pofta de citit a revenit subit... Nu pot gasi explicatie dar a fost an sabatic :))

Gata, ma opresc din istorisirile astea hilare. E randul vostru, sunteti bineveniti :)

marți, 17 iulie 2012

Menina

Menina s-a nascut in jurul Zilei Indragostitilor intr-o familie de iepuri pe undeva prin Europa, nu se stie prea bine pe unde. De micuta a fost luata de acasa impreuna cu cativa frati si surori pana cand la sase saptamani a ajuns intr-o cusca alaturi de alti iepurasi draguti pe La Rambla, in Barcelona.

Pe Rambla trec zilnic o multime de turisti din toate tarile dar si cativa localnici. Alaturi de doi copilasi spanioli de vreo 6 ani care priveau iepurasii si care au ales, in final, un iepure micut si gri, s-au oprit doi tineri casatoriti care si-au adus aminte din copilarie. Si el, si ea avusesera putine animale de joaca iar printre ele se aflase, pentru amandoi, cate un iepuras. Au plecat mai departe depanand amintiri... au luat masa, s-au plimbat ... si spre seara amandoi, dintr-o data, s-au intrebat daca n-ar fi mai bine sa o ia cu ei pe Menina.

S-au intors la negustor, pe Rambla, si au luat iepurasa intr-o cusca cu fan, un biberon special si graunte speciale de mancare. Intorsi la hotel i-au pus numele Menina pentru ca tocmai discutasera de Meninele lui Velazquez si ale lui Picasso de la Muzeul din Barcelona. Dupa ce i-a trecut frica, Menina a devenit zburdalnica si jucausa, uneori (rar) statea si la mangaiat...

Au luat-o acasa si au privit-o crescand cateva luni bune... La inceput tineau cusca in casa, Menina era inca micutza si statea in brate si pe canapea. Dupa aceea a inceput sa creasca asa ca o mai lasau sa zburde in curte si ii pusesera cusca in micul gang de la intrare unde nu ploua, nu batea soarele, nu batea vantul.

I-au crescut urechiusele si boticul. Linia neagra din jurul ochilor a devenit mai gri. Uneori rezista singurica acasa si 2-3 zile cu rezerve de apa si mancare. Cand se intorceau de la lucru ridica boticul printre gratiile custii sau venea printre picioarele lor daca era libera. Cand plecau voia sa iasa cu ei afara... Acum era si mai jucausa si nu prea mai statea la mangaiat.

In iulie a inceput sa fie cald, foarte cald. Seara era ceva mai bine... Menina statea toata ziua ghemuita la umbra, bea putin si manca putin iar seara iesea din ascunzatoare. Pana intr-o zi, pe 14 iulie, cand a fost ingrozitor de cald. Pe dupa amiaza, Menina a facut convulsii si ... s-a stins. Cu ochii negri inchisi, frumoasa si eleganta ca o miniatura de menina...

luni, 16 iulie 2012

The Obamas






 Mie-mi place de sotii Obama. Nu stiu daca politic pentru ca nu am deocamdata cum sa inteleg toate reformele pe care le-au facut in Statele Unite. O vreme am fost atenta la cea privind sanatatea si nu am cum sa nu simt ca e nevoie de acoperire mai buna in randul populatiei dat fiind ca am vazut Report-ul Organizatiei Mondiale a Sanatatii din 2000 si am invatat pe undeva ca in SUA vreo 50 milioane de oameni sunt neacoperiti sau prost acoperiti de asigurarile de sanatate, in conditiile in care tara cheltuia cam 5000 dolari per capita.

Insa nu despre asta voiam sa scriu aici ci despre faptul ca, din punctul meu de vedere, familia Obama reprezinta un nou model politic: un tanar, dinamic, responsiv, unit. Sotii nu se sfiesc sa isi arate unele semne de afectiune in public (nu-mi spuneti ca e propaganda, se poate dar aici conteaza simbolul) iar aceste semne sunt mai de bun gust decat palma pe fund pe care i-a dat-o George Bush jr sotiei cand i-a inmanat un premiu. Si doar priviti body language-ul din poze. Si mainile lor ... :)

Michelle, care probabil a renuntat la niste perspective interesante in cariera, si-a luat insa foarte in serios rolul de Prima Doamna. Insa o First lady care nu se sfieste sa:

- faca sport la televizor sau la intalniri publice;
- cultive legume in gradina White house;
- participe la tot felul de lectii de mancat sanatos pentru copii intr-o America in care obezitatea e la cote alarmante;
- faca reclama designerilor americani imbracandu-se in creatiile lor, uneori indraznind chiar asocieri curajoase (un pic cam multa culoare uneori dar, global, imi place cum se imbraca);
- tina discursuri in care sa isi sustina sotul;
- se intalneasca atat cu sotiile militarilor din Afganistan cat si cu sotiile sefilor de state din G8;
- fie extrem de charismatica.

Personal, nu stiu un alt exemplu de cuplu prezidential care sa fi reusit sa fie deopotriva protocolar in situatiile potrivite, neconventional in situatiile cotidiene, dinamic si multivalent. Si... nici n-am auzit de gafe majore. In orice caz, nu doua pe luna cum facea George Bush jr. Atasata documentatia foto provenita partial de pe site-ul Mrs O.

duminică, 15 iulie 2012

Guess who's reading

E inevitabila intrebarea: pe mine cine ma citeste?

Nu ma refer doar la acest blog ci in general la cei care incearca sa scrie, in diferite medii, eventual la cei preocupati de un continut de calitate.

Oferta este in mod evident enorma in acest moment. In functie de capacitatile lingvistice ale fiecaruia, presa si bloguri de calitate din multe locuri ale lumii pot fi accesate. Acolo poti sa iti gasesti aproape tot ce doresti.

Decizia de a scrie in limba romana iti restrange in mod evident poolul de selectie a cititorilor. Apoi mai apar in ecuatie competitorii si timpul...Poate ca unii dintre competitori (si in cazul acesta, este vorba despre o competitie frumoasa a ideilor scrise) sunt mai proaspeti, mai alerti, mai ofertanti decat tine. Timpul fiecaruia dintre noi este limitat, nu avem cum sa surfam la infinit in cautarea lecturilor celor mai apropiate de sufletul nostru...

Nu urmeaza niciun anunt ca inchid blogul sau ca ii schimb limba sau tematica :)) Ma intreb doar cine sunt cititorii? daca exista? daca este important ca ei sa existe?

Ma uitam cu admiratie la oamenii frumosi care isi duc pana la capat ambitia de a face storytelling si ma intrebam cat de mare este pool-ul lor de cititori. Ma indoiesc cu sinceritate ca a face studii de varf mai are ceva in comun cu cititul, cu lectura de placere. Pana nu demult, aveam impresia ca cititorii articolelor de calitate se selecteaza dintre elite. Imi pun din ce in ce mai des semne de intrebare deoarece nici studiile duse pana la postdoc, nici nivelul de venituri ridicat in urma exercitarii unei profesii de calitate nu par sa mai duca spre drumul lecturii.

Zilele trecute, interlocutorul meu privind programul Operei locale era un brancardier. De la el am invatat mai demult despre muzica minimalista, repetitiva si despre opera Einstein on the beach a lui Philip Glass. E tanar dar are deja o familie si nu isi permita sa mearga mai des de 3-4 ori pe an la Opera unde biletele la un spectacol merg de la 11 pana la 60 de euro in functie de categorie. O parte dintre cei care dispun de mijloace si eventual au studii arhi-superioare (sic!) merg la opera o data la 1-2 ani, la spectacolele celebre unde e bine sa fii vazut. Nu citesc decat profesie si eventual carti de autoformare si nu au decat rareori activitati culturale.

N-as vrea sa fiu inteleasa gresit: nu este vorba nici despre obligativitatea muzicii clasice :)), nici despre o pledoarie socialista de egalizare a veniturilor: suntem platiti pentru munca pe care o facem, nu pentru preocuparile noastre extracurriculare. Vorbesc doar despre senzatia usor ciudata ca, din ce in ce mai mult, cultura devine apanajul unei alte categorii decat a celei pe care mizam... Fapt care pana la urma s-ar putea dovedi pozitiv: imaginati-va o societatea cladita pe o clasa de mijloc extrem de culta. Dar care imi da cateodata anxietatea unei singuratati...
In plus, vreau sa spun ca nu e vorba despre majoritatea prietenilor mei in textul acesta. Cu ei am facut auditii sau vizionari de filme sau am avut discutii despre carti sau despre regretul ca timpul nu e suficient de generos cat sa ajunga pentru suficienta lectura. Este vorba insa despre o majoritate a oamenilor din jur al carei ritm interior nu il inteleg. Insa pe care, ma tem, s-ar putea sa ajung sa il inteleg de aici in 5-10 ani.

Si ca sa revin la cine ne citeste... Am tot rasfoit Decat o revista nr.8 (acum a aparut si numarul 9) si nu mi-am putut opri un gand anxios de final: cata lume a citit-o? textele acestea lucrate cu grija vor hrani cate minti? e destul?

ps. Foto de la The sartorialist

miercuri, 4 iulie 2012

Despre presiunea cotidianului, cultura si doctorate

In buzunarul cu povesti aveam pregatite cateva povestiri frumoase, cateva critici la expozitii de arta, cateva consideratii despre corrida si multe altele.

Am vrut sa incep si sa scriu despre asta, sa termin posturi neterminate dar nu prea am chef. As fi vrut sa scriu un post revoltat dar mi-a luat-o domnul Plesu inainte, exprimand mult mai plastic si mai profund lucrurile pe care le aveam de zis... Poate nu chiar toate, veti vedea in curand de ce.

In atmosfera generala de haos care se percepe acum, din presa, despre Romania cu oamenii ei incoltiti de doua partide opuse pe care le detest profund din motivele invocate in articolul de mai sus sau in comentariul lui CTP, mi-am dat seama de un singur lucru: cultura si educatia nu conteaza si nici nu vor conta prea curand in Romania de astazi. Citindu-i pe prietenii mei reali sau virtuali, pe bloguri, pe facebook, prin presa de nisa, aveam senzatia ca suntem mai multi. E o iluzie: suntem doar cativa si aproape ne cunoastem cu totii intre noi. S-a vazut la vot, sa vazut din reactia fata de schimbarile legate de ICR... Poate vorbim de 15000 de oameni, poate de 20000... Cat inseamna asta din populatia cu drept de vot a Romaniei? 2-4 procente?

Ce conteaza ca noua ne place cultura asta "de tip nou, avangardist", ca vrem sa transmitem produse culturale valoroase peste hotare? Majoritatea vrea sa transmita mici, sarmale si Irina Loghin, poate si ceva expozitii cu peisaje pictate cu ocru si cu verde, cum vezi in ganguri la mare... Ce conteaza ca l-am citit pe Patapievici (partial, total, nu conteaza) si ca il respectam pentru ce-a facut la ICR? Majoritatea vede in el elitistul ala nenorocit, cu papion, care ne injura cu termeni precum putativ, obvios, sofrologie etc  Ura fata de eruditie se citeste in tot... Zilele trecute citeam comentarii despre Adrian Nastase caruia nu ii iau apararea insa unul dintre comentarii suna asa " bine i-au facut: era un profesor, un om politic abuziv"... pana in ziua de astazi ma urmareste faptul ca cele doua functii au aparut in aceeasi enumerare. Inteleg inchisoarea pentru abuzuri dar nu inteleg vina de a fi profesor.

Cu Liviu Pop interimar la educatie, n-avem nicio sansa sa scapam de orizonturile astea. Nu vad cum cineva care ia apararea plagiatorilor cu ajutorul unor pretexte ridicole ar putea sa contribuie la formarea unor generatii de eruditi neplagiatori, a unor generatii care ies in scoala cu o gandire logica, cu capacitatea de a scrie corect in limba romana si cu constiinta faptului ca furtul intelectual este tot furt.

Si, in vartejul acestor scandaluri politice, nu era de ajuns ca ne-a fost confiscata Romania. A trebuit sa fim si noi confiscati Europei. Dupa articolul din The economist, cat va mai valora in afara tarii doctoratul acelora care si l-au dat pe bune sub conducerea unor profesori din tara? In ceea ce ma priveste, doctoratul a fost munca de ani buni si cunosc destule persoane care au muncit cel putin la fel de energic daca nu mult mai mult la teza de doctorat. Cunosc oameni are caror lucrari meritau pe deplin magna cum laude (titlu care nu mai exista) pentru ca erau la ani distanta de magma de lucrari copiate cuvant cu cuvant.

Vom putea sa le multumim politicienilor nu numai pentru faptul ca "acasa" nu mai poseda valorile care sa ne dea senzatia de "acasa" ci si pentru faptul ca cv-ul acelora care au muncit nu va mai insemna nimic in lume pentru o vreme...

Asadar cum pot sa scriu astazi despre lucruri frumoase?

luni, 2 iulie 2012

I don't know how she does it

Voiam sa scriu postul asta de cand am vazut filmul omonim, un film slabutz, avand-o pe Sarah Jessica Parker in rolul principal si pe Pierce Brosnan in rol de june prim trecut de a doua tinerete. Ce m-a determinat sa imi propun sa scriu un astfel de post? Faptul ca filmul, la nivelul sau mediu, vorbeste publicului larg despre sansele de a reusi ca femeie, despre faptul ca trebuie sa faci compromisuri intre diferitele componente ale vietii chiar si atunci cand pretinzi ca nu faci niciun compromis. De ce femeile mai frecvent decat barbatii? Poate pentru ca sunt mai multe probleme de rezolvat (spre exemplu, importanta culturala a aspectului fizic), poate pentru ca ele isi doresc mai mult sa aiba si viata de familie, poate si pentru ca, tot cultural vorbind, ca sa aiba parte de doar 50% din treburile casnice trebuie sa fi negociat bine chestia asta sau sa fi avut norocul de a intalni niste parteneri de viata de calitate.

Dezbaterea a fost reluata recent in Statele Unite.
Intai a fost prelegerea Ted a lui Sheryl Sandberg, COO la Facebook, pe care v-am propus-o in alt post
Recent, revista Atlantic magazine a propus un vast articol redactat de Anne-Marie Slaughter, profesor de politica si afaceri internationale la Princeton University, care a demisionat in 2011 din functia de Director de Planificare Politica a US State Department la Washington. Titlul articolului Why women still can't have it all. Au urmat reactii in Time, New York Times si alte publicatii.

Anne-Marie Slaughter povesteste ca, in timpul mandatului la Washington unde o avea ca sefa pe Hillary Clinton (care, din grija fata de angajatii cu familii, statea la servici doar intre 8a.m si 7 p.m desi muncea de mult mai de dimineata pana mult mai tarziu), familia ei formata din sot si doi baieti, unul in varsta de 14 ani, celalalt in varsta de 12 ani, a ramas la New York. Ea locuia in Washington in timpul saptamanii si ajungea acasa doar pentru weekenduri. Sotul ei, Andrew Moravcsik, profesor universitar si fost negociator in administratia de stat, a acceptat sa se ocupe de baieti in majoritatea timpului iar pozitia ei de profesorat la Princeton a putut fi blocata timp de maxim doi ani.

In tot acest timp, baiatul cel mare a inceput sa chiuleasca, sa neglijeze temele si sa pice examene. Mai mult decat orice altceva, acesta a fost semnalul pentru Anne Marie Slaughter ca nu putea sa isi asume o pozitie in administratia publica si educarea cu succes a unui adolescent.

Pe de o parte, Sheryl Sandberg le propune femeilor sa fie curajoase, sa vorbeasca, sa isi asume postul pe care il au si sa ceara permanent mai mult, sa imparta treburile casnice la jumatate cu partenerii de viata si sa aiba aspiratii si profesionale si personale. De cealalta parte, Anne Marie Slaughter a facut exact acest lucru. Si, o vreme, solutia aleasa a functionat. De o parte, S.S si-a stabilit un program in care la ora 17.30 pleaca spre casa unde se ocupa de educatia copiilor, de sot si de unde mai lucreaza apoi spre orele serii. A.M.S a facut acelasi lucru cat a fost (doar) profesor: a predat, a scris, a calatorit sa tina prelegeri dar a fost mereu stapana asupra gestiunii propriului timp. De indata ce a incetat sa hotarasca pentru sine, viata personala si cea profesionala nu s-au mai organizat.

In articolul din The Atlantic, se regasesc si alte nume de femei care au parasit administratia de stat in interes strict personal. Apoi, sunt trecute in revista o serie de clisee si o serie de aspecte de impact asupra echilibrului viata personala - viata profesionala: autodeterminarea, alegerea partenerului potrivit, ierarhizarea si secventializarea prioritatilor, schimbarea perceptiei culturale asupra prezentei la locul de munca, reevaluarea valorilor familiale si a definitiei unei cariere de succes.

La 20 de ani, nu as fi citit pentru nimic in lume astfel de articole pe care le cotam drept feministe. Dupa mine, viata trebuia sa fie o problema de armonie, nu una de lupta. Pe masura ce avansezi in varsta, ce iti cresc responsabilitatile si pe masura ce ai si tinte personale si profesionale mai inalte, realizezi ca viata nu e cum ti-o proiectezi tu ci tot... homo homini lupus asa cum era si acum cateva sute de ani. Si, spre deosebire de filmul facil la care faceam referire la inceput, articolul din Atlantic magazine merita citit pentru ca este rezultatul unei minti ascutite si al unui condei priceput.