joi, 27 septembrie 2012

Cu ce se imbraca o sotie de presedinte

Nu stiu daca doamna Maria Basescu este cea care a dat cautare pe Google la "cu ce se imbraca o sotie de presedinte" si a ajuns pe Jocul Orb... insa iata-ma in situatia de a raspunde... :) asa cum am facut la intrebarea cum recunosti oamenii invidiosi.

Acum problema este ca eu sunt si un pic feminista si carierista drept care nu voi pune strict exemple de sotii de presedinti ci si de femei care au reusit prin propriile lor forte, de exemplu Christine Lagarde, si care au de participat la intalniri oficiale.

Sigur ca raspunsul la intrebarea de mai sus este "in functie de ocazie" pentru ca pe Michelle Obama, spre exemplu, am putut-o vedea frecvent in echipament sportiv. Ba chiar cred ca este un trend care trebuie salutat: oamenii politici sunt tot oameni si diversitatea cauzelor in care se implica reprezinta un bun model. Totusi in exemplele de mai jos voi alege doar costume de zi si de cocktail de la Michelle Obama, Regina Rania si Christine Lagarde.

Michelle Obama foloseste culoare, cardigane, rochii fara umeri, pantofi colorati, centuri late (mai ales Alaïa). Indrazneste sa poarte bijuterii moderne de la cercei mari la coliere supradimensionate, evident nu impreuna. Stilul ei imi place foarte mult (atunci cand nu abuzeaza de prea multa culoare) deoarece este mai indraznet, mai contemporan... Foarte rar am vazut-o in deux-pièce-urile clasice... Fustele le poarta adeseori ample si imprimate












Regina Rania este tot printre preferatele mele. Spre deosebire de Michelle, prefera tonurile neutre si accesoriile clasice dar pretioase. Cu toate astea reuseste sa aiba un stil fresh... Imi plac foarte mult combinatiile ei din alb-gri-bej pe care am invatat si eu sa le asamblez, cat de cat...Si ea poarta centuri, de obicei de latime medie si cu catarama... Iar apropos de adecvarea la situatie, cand a fost sa viziteze o scoala, a purtat un tricou cu creioane colorate (vezi mai jos).











Christine Lagarde prefera alb, negru, gri si navy, poarta mereu ceva la baza gatului - un colier, o esarfa colorata in nuante care sa ii evidentieze parul gri, opteaza frecvent pentru Chanel si Hermes, poarta adesea sacouri bine taiate cu fuste, rochii sau chiar pantaloni :) Si ii plac cizmele...






Am raspuns?:)

miercuri, 26 septembrie 2012

Lista de lectura si limbile straine

Astazi este Ziua Europeana a Limbilor Straine, o sarbatoare care dateaza din 2001. In cursul anului trecut v-am povestit Cat de bine vorbim limbi straine asa ca nu voi mai relua statisticile anul acesta.

Vin insa cu o propunere: haideti sa citim astazi cate un text, oricat de mic, in toate limbile straine pe care le vorbim. Este singurul mod prin care acest tip de cunoastere ramane activ, utilizabil. Iar o limba straina cunoscuta ramane o poarta inegalabila de comunicare cu alti oameni si alte culturi... Nu de putine ori mi-a fost dat sa constat cat de gratifiant poate sa fie un astfel de schimb.

Pentru a facilita un pic lucrurile, voi incerca sa va propun astazi cateva texte in limbi diferite, dar numai in limbile straine pe care le cunosc eu cat de cat... Asa ca germana nu va fi pe lista, si nici greaca dar poate vin prietenii cu sugestii, ce ziceti?

English, my love

M-am gandit ca s-ar putea sa va intereseze cum ar putea arata literatura viitorului. V-am mai povestit despre sustinerea mea fata de robotii din chirurgie... Ei bine, iata ca pot exista nu numai robo-chirurgi, ci si robo-autori... Insa nu stiu daca viitorul suna luminos alaturi de ei... Textul este in Boston globe. In mod normal nu e free access dar zilele astea puteti beneficia de o promotie. Si merita: in Boston globe gasiti destul de multe din spiritul Harvard-ului si MIT-ului, ceva deopotriva conservator si fashion-forward :D

Iar in Time magazine, gasiti acest articol despre modul in care se schimba mecanismul de alegere a partenerului in zilele noastre: barbatii nu mai cauta frumusetea si doamnele nu mai cauta securitatea financiara. Poate invers?

Si in The Guardian despre antreprenoriatul cultural...

Français, mon amour

Prima data va trimit sa cititi in franceza despre chinezi :) pentru ca pana si ei au obosit de atata afisat logo-uri asa ca au inceput sa isi rafineze gusturile in ceea ce priveste industria de lux. Nu mi se pare putin lucru: daca poti sa educi stilul celor bogati intr-o tara atat de mare, cum se face ca reusim cu dificultate sa educam bunul gust al unei tari cu populatia a doua orase mari din China... Sunt de acord ca exageram un pic, si totusi...

Si daca Guardian vorbeste destre antreprenori culturali, Le Monde vorbeste despre viitorul pietei de arta, intr-o perioada in care oamenii prefera sa isi plaseze capitalul tocmai in arta, aur sau diamante...

Pentru cei care prefera sa citeasca pe hartie (de multe ori ma numar printre ei), o lectura instructiva poate fi suplimentul L'express dedicat presedintilor americani. Vin alegerile in SUA si cred ca este instructiv sa inteleg un pic mai mult din politica acestui important jucator al lumii.

Espanol, mi amor

In timp ce ICR vede viitorul prin filialele locale, China inagureaza un Institut Cultural Chinez de 3000 metri patrati la Madrid, dupa cum putem afla din El Pais. Acesta va fi inaugurat la 1 octombrie, de ziua nationala a Chinei, cu o expozitie dedicata picturii chineze. Alte sedii ale institutului se gasesc in Franta, Germania si Malta dar cel madrilen este cel mai spatios.

La Vanguardia alege sa publice o traducere a cronicii criticului de opera Fred Plotkin de pe blogul colectiv Operavore: este vorba depre un elogiu adus publicului de opera de la Teatro El Liceu din Barcelona care este considerat extrem de instruit. Nu intamplator, probabil, unele dintre putinele reprezentatii extra-Bayreuthiene ale Festivalului Wagner au avut loc in Barcelona: de altfel in 1955 Barcelona este primul oras in care are loc o astfel de manifestatie. Nu intamplator Fred Plotkin o supranumeste "oras wagnerian"...

Italiano, amore mio

Ok, in italiana buchisesc mai greu dar o imagine face cat o mie de cuvinte. Tocmai se termina Saptamana Modei de la Milano si poate vreti sa vedeti ce propun creatorii italieni pentru primavara-vara anului viitor....

Si pentru ca tot am vorbit ieri despre Picasso, iata ca tot la Milano se organizeaza o ampla expozitie cu 250 de opere, in mare parte imprumutate de la muzeul Picasso de la Paris (actualmente in renovare). Este o buna ocazie pentru Corriere de la Sera sa ii dedice pictorului un amplu material.

Inapoi la limba romana, adevarata dragoste :)

Va invit sa cititi acest exceptional proiect jurnalistic despre anxietate "Dar daca", realizat de Cristian Lupsa si Andrei Pungovschi

marți, 25 septembrie 2012

Jacqueline si Pablo

Jacqueline cu flori
Cu Pablo Picasso am de foarte mica o relatie personala. I-am privit ore in sir reproducerile din albume. L-am cautat apoi peste tot: in muzeele lumii, l-am identificat in filmele care i-au fost dedicate (cu un efort de imaginatie pentru ca, de cele mai multe ori, i se atribuie un personaj caricatural) si am citit o parte din cartile care i-au fost scrise. In aceste conditii, nu cred ca mai poate fi o surpriza faptul ca, atunci cand am citit despre aparitia cartii La vérité sur Jacqueline et Pablo Picasso de Pepita Dupont, am hotarit sa o citesc. La momentul potrivit am comandat-o la librarie si am asteptat-o doua saptamani. Cand a venit, n-am sarit pe ea; am lasat cartea la vedere astfel incat atunci cand setea de Picasso era maximala sa pot sa o citesc. I'm a pleasure delayer, cum se spunea in Vanilla Sky 

Ziua a venit nu demult si cred ca am citit una dintre cele mai emotionante marturisiri despre viata lui Picasso. De fapt cartea este mai degraba despre Jacqueline, ultima lui sotie cu care a trait 20 de ani, cea mai longeviva relatie din cariera pictorului si modelul celor mai multe portrete din opera lui generoasa (peste 68000 de productii de diverse tipuri de la pictura la sculptura, de la desen si gravura la ceramica sau tapiserie)

Jacqueline cu bratele incrucisate
In celelalte carti, Jacqueline era fie trecuta cu vederea, fie reprezentata monstruos. Cartea Pepitei Dupont, jurnalista la Paris Match care a legat cu Jacqueline din 1983 pana in 1986 cand J.P s-a sinucis o prietenie admirabila, ii face dreptate. Infatiseaza o femeie indragostita, calma, calda, buna si generoasa, determinata insa, devotata lui Picasso pana dincolo de moartea acestuia, ranita de o parte a prietenilor si de copii: de la propria fiica din prima casatorie, Catherine Huitin, considerata fille de lait de catre Picasso, care insa incepand din adolescenta nu isi gaseste locul, osciland perpetuu intre o invidie fata de bogatie (din care profita deplin) si constienta faptului ca fara Picasso ar fi saraca, pana la copiii lui Picasso cu Françoise Gilot, Claude si Paloma, care dupa ce isi petrec vacantele primilor 15 ani intr-o armonie deplina la resedinta cuplului Pablo si Jacqueline, isi parasesc si isi dau in judecata tatal, provocati probabil de mama naturala pentru a-si asigura mostenirea.

Timp de 13 ani de la moartea lui Picasso pana in momentul cand se sinucide, singura preocupare a lui Jacqueline este sa-l redea pe Picasso lumii intregi. Organizeaza expozitii pretutindeni in lume, doneaza din partea proprie de mostenire tablouri muzeelor mari de la Paris la NY, de la Barcelona in Islanda, asigura reintoarcerea Guernicai la Madrid unde o visase Picasso, pune pe picioare muzeul Picasso de la Paris s.a.m.d Cu putin timp inainte sa se sinucida, trimite 61 de lucrari la Madrid pentru o prestigioasa retrospectiva. Asigura oficialitatile asupra faptului ca cele 61 de opere vor ramane in Spania. Intoarsa acasa, cu cateva zile inainte de suicid ii face o vizita notarului, imparte in stanga si in dreapta noi asigurari asupra destinatiei celor 61 de opere si apoi intr-o seara, in mod organizat si voluntar, dupa ce a facut curat in casa si a pregatit camerele de oaspeti, inclusiv pe a Pepitei, isi ia viata cu revolverul din noptiera. Testamentul insa nu mai este de gasit niciodata. Mitterand si Chirac insisi suna in Spania la Felipe Gonzalez (premier) si Javier Solana (ministru al culturii) facand presiuni pentru returnarea operelor si asigurand ca nu exista testament. Fiica, mostenitoare in absenta testamentului, doneaza o serie de opere muzeelor pariziene pentru a-si plati impozitele succesorale. Un galerist de la Paris care incepe cercetarile asupra testamentului inceteaza demersul brusc iar in apartamentul lui troneaza un Picasso cunoscut din posesiunile Jacquelinei.
Jacqueline in studio
Vila de la Mougins a cuplului a fost pusa de nenumarate ori in vanzare de catre Catherine Huitin dar a fost vanduta de-abia in 2009. Castelul de la Vauvernagues unde Jacqueline si Pablo sunt ingropati a fost initial abandonat. Catherine Huitin a dat-o in judecata pe autoarea cartii cu doua plangeri: defaimare legata de disparitia testamentului si defaimare legata de utilizarea mostenirii. A cerut 360.000 de euro daune. Judecatorii i-au dat castig de cauza in primul proces stabilind insa daune de 1 (un) euro. In al doilea proces, Pepita a castigat prin stabilirea starii de degradare a Castelului de la Vauvernagues. Dupa pierderea procesului, Catherine Huitin l-a reparat, a organizat un mic muzeu si a dat chiar si un mic interviu.

Merci, Pepita Dupont! O adevarata revelatie aceasta carte nu numai despre Jacqueline sau dragostea dintre ea si Pablo, ci si despre natura umana atunci cand se confrunta cu o mostenire uriasa...Si aici in Le Monde un articol in acelasi spirit: Picasso, perioada argintilor.

***
Picasso pe Jocul Orb:

271 opere pentru electricianul lui Picasso
Picasso loveste din nou



luni, 24 septembrie 2012

How was it possible?

Sper ca peste cativa ani sa ne aflam fiecare intr-un spatiu al Institutului Cultural Roman din lume, sa rasfoim un album despre istoria institutului, mandri de ultima expozitie de la Londra, Paris sau New York si cand ajungem la pagina dedicata anului 2012 sa ne scape revoltata o intrebare: Cum a fost posibil?

Inca nu inteleg cum a fost posibil sa sanctionezi singura insititutie din Romania care si-a facut bine si serios treaba implicand-o intr-un proces de reorganizare si haos? Si asta nu oricum ci in pofida a ceea ce-au avut de spus toti cei care reprezinta cultura contemporana a Romaniei? 3816 semnaturi ignorate, multe dintre ele apartinand unor artisti. Pe prima pagina il gasiti pe Mircea Cartarescu... Pe masura ce dati paginile, cel putin zece - douazeci de nume de pe fiecare pagina suna cunoscut.

Motivele invocate pentru aceasta reorganizare institutionala au fost desigur politizarea institutiei, deturnarile mari de fonduri, calitatea programelor. Horia Roman Patapievici si-a dat bineinteles demisia, nedorind sa reprezinte o institutie a carei politizare de-abia incepea. Insinuarile legate de fonduri pot fi clarificate printr-o lectura a declaratiei de avere a lui HRP ale carui venituri au scazut in ultimii ani iar economiile au crescut cu echivalentul a 30% din castigurile cumulate ale domnului si doamnei Patapievici. In ceea ce priveste imaginea mandatului HRP la ICR, amintesc doar ca H.R.Patapievici a fost ales la conducerea rețelei institutelor culturale europene (EUNIC) a carei președinție a deținut-o până în 2011. Cnform Wikipedia, EUNIC este un organism constituit la propunerea British Council din care fac parte cele mai prestigioase institute culturale europene (Institutul Cervantes, Institutul Francez, Goethe Institut, etc.).

Asadar in septembrie a fost numit domnul Marga si votat rapid, chiar in absenta domniei sale. Sigur in Romania ideea de a intervieva pe cineva pentru functiile de acest nivel nu exista realmente. Mai tineti minte interviul doamnei Lagarde in care povestea cat de dificile au fost audierile pentru numirea ca sef al FMI? Asta cu cineva care fusese Ministru al Economiei si Industriei in Franta si partener la o firma de avocatura din USA cu o cifra de afaceri de 1 miliard pe an... Sigur ICR nu e FMI, bugetul e mult mai mic, mizele infinitezimal mai putin importante... Si totusi ICR este unul dintre cele mai active organisme de reprezentare a Romaniei in afara. Dupa mine, ar fi fost necesar un interviu... Cu conditia ca intervievatorii sa stie ce fac.

A venit deci domnul Marga care in sforaitoarea dumnealui declaratie vorbeste despre valorile traditionale, tinerii trufasi si productie.

ICR s-a preocupat, în ultimii ani, să etaleze noi experimente, dar eşecurile nu sunt mai puţine decât reuşitele. Atunci când este vorba despre reprezentarea culturii naţionale, ICR trebuie să pună în prim-plan iniţiativele culturale reuşite, operele validate, autorii care au creat efectiv momente istorice, iar toate acestea există în România. O schimbare de accent, în favoarea operelor validate, este indispensabilă dacă vrem să asigurăm prestigiu cultural ţării noastre", zice  Andrei Marga. Tinerețea implică trufie, dar competența și meritul sunt altceva" mai subliniaza dumnealui

Asa cum au aratat multe voci, printre care si cea desprinsa din scrisoarea studentilor la Universitatea de Arta si Design din Cluj sau cea a lui Mircea Cartarescu, noul program nu are nimic de a face cu ceea ce inseamna actualitate culturala si management cultural in lume. ICR in viziunea domnului Marga pare sa tinteasca sa produca evenimente nostalgice care ii vor emotiona poate pe 30% dintre cei din diaspora si pe cativa cititori de ziare de acasa cu stiri privind succesul sarmalelor si al lui Eminescu in lume.

Imi pare rau sa o spun dar am un argument in plus sa imi doresc ca dlul Cartarescu sa ia premiul Nobel in acest an. Un argument politic (sigur un pic meschin) dincolo de cele literare sau emotional-patriotice: s-ar face putina dreptate culturii romane in acest an zbuciumat si ar elimina definitiv ipoteza ca MC poate fi unul dintre "trufasii fara opera".

Reactiv la numirea dlui Marga, conducerea ICR NY - doamna Corina Suteu si doamna Oana Radu - au demisionat. Mi-as dori sa deschideti site-ul ICR NY sau sa cititi CV-ul dnei Corina Suteu. In celelalte ICR-uri s-au facut intempestiv numiri si demiteri, fara ca responsabilii sa tina cont de vreo lege de functionare a Institutului sau a diplomatiei. Din articolul Alexandrei Olivotto, aflam de ce Katia Danila de la ICR Paris si Brandusa Armanca de la ICR Budapesta au fost demise abuziv:

"Statutul corpului diplomatic indică trei situaţii în care se poate face retragerea unui diplomat din misiunea lui de patru ani. Una este retragere disciplinară şi atunci o comisie stabileşte care e problema disciplinară, alta este dacă doi ani se primeşte calificativul «nesatisfăcător» şi ultima e dacă s-a început o cercetare penală." Nici una dintre cele doua doamne nu se afla in vreuna din aceste situatii.

Incompetenta se face deci simtita din primii pasi ai Institutului reorganizat si (de)politizat: cei care au inceput reforma au uitat ca orice demers incepe cu un proces temeinic de documentare. In care este esential sa citesti legile... Cum a fost posibil?


Alte articole pe aceeasi tema:




vineri, 21 septembrie 2012

Cand un cantec iti schimba viata

Ma fascineaza posibilitatea ca o opera, fie ea un fragment de poem sau un fragment muzical sau un desen, sa iti schimbe viata... Suna grandios si pompos dar nu neaparat lucrurile mari sunt cele care ne impacteaza iremediabil. Lucrurile mici, detaliile construiesc in noi incet-incet... Asa ca in ultimul timp tin sa le multumesc din cand in cand autorilor care mi-au schimbat (un pic) viata.

Leonard Cohen este printre ei. Il ascult de prin clasa a IVa, la inceput obligata de imprejurari :): mama avea o caseta cu el si ii placea, drept urmare ii venea randul destul de des. Vocea lui soptita si oarecum egala n-avea nicio legatura cu fetita de 10 ani care asculta Michael Jackson si voia dinamism, energie. Versurile nici atat. Preferam Man in the mirror - if you wanna make the world a better place, take a look at yourself and make that change...  lui I'm your man.

Unei alte varste ii corespund insa alte emotii. Asa ca Leonard Cohen si-a facut incet incet intrarea... Astazi am un dublu cd in masina, o serie de albume in format digital, mai multe posturi care ii sunt dedicate, cartea cu poemele lui traduse (desi mie mi se pare ca suna mai mult a Foarta, decat a Cohen), romanele citite si mai multe intoarceri la melodiile lui

Iar unul dintre ele mi-a schimbat un pic viata... L-am ascultat insa intr-atat incat, odata depasit momentul, l-am simtit aproape golit de inteles. Prin urmare astazi, de ziua lui, haideti sa ii uram La multi ani! si sa ascultam cel putin una dintre melodiile lui. Propunerea mea: Here it is

Happy birthday, Leonard Cohen!

Here is your crown 
And your seal and rings; 
And here is your love 
For all things. 
May everyone live, 
And may everyone die. 
Hello, my love, 
And my love, goodbye.



joi, 20 septembrie 2012

The best is yet to come


Pana la ce varsta poti sa mai rostesti inca aceste cuvinte: THE BEST IS YET TO COME? Esti sigur ca se aplica la 15 ani dar mai poti fi sigur la 40 de ani? Dar la 80 de ani? :) Poate ca le poti pronunta la oricare varsta, doar ca the best inseamna de fiecare data altceva, nu?

Am primit o tema grea: a vorbesc despre cum vor fi Europa si lumea peste 50 de ani... si cum va fi viata mea/viata noastra atunci...

Science-fictionul nu prea face de obicei parte din genurile mele preferate nici in literatura, nici in cinematografie... asa ca ma intelegeti cat e tema de grea... Indiferent insa de descoperirile lumii de pana acum, de ritmul evolutiei, a ramas totusi constanta capacitatea indivizilor de a gandi si de a simti... Asa ca proiectiile mele pot fi extrem de neadevarate (vom trai atat? stiinta spune ca avem toate sansele sa creasca speranta de viata dar media se face si prin calcularea abaterilor deci...) dar vor lua in calcul dimensiunea noastra umana, mai presus de orice... Si vor fi optimiste :)

Bun... acum ca mi-am luat toate precautiile... m-am hotarit sa fac un moodboard. Cel din imaginea de mai sus este primul meu moodboard si l-am realizat cu un pogram free online Olioboard. Nume predestinat, nu?:) Apoi mi-am pus muzica... Am ascultat Beatles When I'm sixty four doar ca ma straduiam sa aud 84 :))... Si Willie Nelson Last thing I need first thing in the morning. Atasez melodia Beatles acestui post... si va las sa o ascultati cu o rugaminte: sa imi spuneti ce ati pune pe moodboard-ul vostru sau pe panoul vostru cu inspiratie pentru viata voastra peste 50 de ani?:)

Povestirea mea intr-un postul urmator :)

 Postarea aceasta este legata de Anul european al imbatranirii active si al solidaritatii generatiilor in cadrul campaniei Reprezentantei Comisiei Europene in Romania, o initiativa sprijinita de Blogal Initiative.

marți, 18 septembrie 2012

Printre picaturi...

Este expresiv sa spui printre picaturi: se poate aplica ploilor de toamna sau pur si simplu fragmentelor de idee pe care le ... picuri pe pagina.

***
Am inceput sa vad trilogia Nasul, lasandu-ma inspirata de replicile scrise de Nora Ephron in You've got mail. Joe Fox ii scrie lui Kathleen pe chat
"The Godfather is the I-ching. The Godfather is the sum of all wisdom. The Godfather is the answer to any question. What should I pack for the vacation? "Leave the gun, take the cannoli". What day of the week is it? "Monday, Tuesday, Thursday, Wednesday" "

N-are rost sa vorbesc despre film, cred. E un clasic si cei mai talentati critici au spus probabil tot ce se putea spune odata. Vreau doar sa spun ca am ochii larg deschisi si un fel de temeinicie a vizionatului pe care o ai doar atunci cand te simti vinovat ca ai petrecut multi ani din viata fara sa iti faci temele :) Daca mai adaug ca vad filmul seara in pauzele de invatat, as putea spune ca de fapt in saptamanile astea incerc sa recuperez toate temele restante fata de viata :)

***
Daca tot am vorbit despre filme (asa, nivel amatori...), mai dau din casa un pic... Cand pofta de invatat atinge cote minime si nu gasesc inspiratia de a scrie pe blog, trisez altfel: mi-am descarcat o aplicatie gratuita de iPhone care se numeste IMDb Trivia... si dau teste din filme :) La inceput ma simteam destul de capabila mai ales ca am tot facut serii de autori lately - Woody Allen, Almodovar, Kieslowski, the Coen brothers -insa surpriza: am o mare cantitate de filme comerciale cunoscute pe care nu le-am vazut... In schimb imi place mult cand gasesc raspunsul corecta legat de cateva filme alb-negru

***
Dupa ce-am vazut A streetcar named Desire, The Godfather si Last Tango in Paris, e tare greu sa ti-l inchipui pe Marlon Brando sfarsind bolnav si mizer... Poate ca e filosofie ieftina ce urmeaza sa spun dar nu ma pot retine: viata chiar e un joc pe care trebuie sa il joci cu atentie pana la capat.

***
Astazi de dimineata nu-mi mai gaseam locul la birou asa ca am iesit si am invatat la o cafenea. Masa de alaturi a fost temporar ocupata de un cuplu de varstnici veniti cu un prieten, tot de varsta a 3-a, al cuplului. Au vorbit numai despre calcularea si recalcularea pensiilor precum si despre boli... O ora...

***
Sa-ti faci temele presupune si sa te evaluezi... Nu voi ascunde ca studiul ma face sa ma gandesc destul de mult la unde sunt si unde ma vedeam ajungand la 30 de ani, la ce-as schimba si ce nu. Nu sunt genul plin de regrete si cred ca n-as schimba mare lucru in deciziile ultimilor ani... In plus stiu ca nu poti fi mereu detasat si nu poti sa alegi intotdeauna intelept. Asta mi-e clar asa cum mi-e clar ca nu poti sa ai la 18 ani insight-ul pe care il ai la 25, 30, 35 etc...

N-am sa va plictisesc cu mai multe detalii acum in schimb va voi povesti in curand cum ma vad peste 50 de ani :) Stay tuned...

PS. Sursa foto

sâmbătă, 15 septembrie 2012

Corrida: pro si contra

Pregatiri inaintea corridei
Prima data mi-am dorit sa vad o corrida in adolescenta: citind Fiesta lui Hemingway si Sarpele cu pene al lui DH Lawrence... Sau poate un pic inainte cand a inceput sa imi placa opera Carmen... Nu, cred ca totul li se datoreaza scriitorilor americani.

Acum cativa ani mi-am implinit visul iar anul acesta am ajuns din nou sa vad corride, ba chiar mai mult: am inteles ce inseamna cultura tauromachica pentru Sudul Frantei si Spania...

Prima data cand am vazut o corrida, evident mi-a fost mila... Mi-a dat senzatia aceea greoaie a inechitatii luptei dintre taur si om... M-a impresionat suferinta taurului si... suferinta cailor.

Anul acesta am reintrat intr-o arena. Pe langa impresiile anterioare, am privit cu interes reactiile spectatorilor initiati, exigentele lor ca spectacolul sa respecte intru totul arta corridei (ex. picadores pot infige o singura data sulita in taur, cei care nu respectau erau huiuiti), agitarea batistelor albe care recompenseaza o buna prestatie a unui toreador si gratia miscarilor acestuia. In corrida exista ceva pe atat de sangeros si marsav pe cat de gratios si de adictiv.



Picadores. Caii sunt protejati iar taurul isi infige de fiecare data coarnele in crupa lor protejata
N-am reusit sa solutionez dezbaterea. Mi se pare un masacru si cred ca animalele ar trebui protejate iar corridele intrerupte. Pe de alta parte, odata cu disparitia corridei s-ar semnala si extinctia unei traditii a carei existenta este fascinanta si face parte negresit din sufletul Sudului...
Un banderillero in actiune

Cu atat mai mult cu cat oamenii acestia cresc cu taurii... Ultimele fotografii sunt surprinse in timpul sarbatorilor populare in care oamenii obisnuiti alearga taurii tineri pe strazi iar copiii alearga vacile in arena, incercand sa le determine sa intre intr-o balta centrala. Pentru asta primesc premii iar tauromachia se insinueaza constant si precis in amintirile si spiritul lor.

Sunteti pro sau contra corrida?

Toreadorul inaint sa omoare taurul (capa e rosie)



Fiesta populara


vineri, 14 septembrie 2012

« Putem integra vârstnicii ascultându-le mărturiile»

In cadrul Proiectului Jocul Orb: despre identitate, am avut ocazia să discut cu antropologul Frédéric Balard despre identitatea vârstnicilor. Interviul a avut loc şi sub egida Concursului Blogger European organizat de Reprezentanta Comisiei Europene in Romania cu sprijinul Blogal Initiative. Interviul a fost publicat si pe site-ul Dilema Veche.

Frédéric Balard este membru al echipei Demografie şi Sănătate din Montpellier (Franta) din 2003. Este Doctor în Antropologie. Teza sa de doctorat se numeste « Cei mai vârstnici dintre vârstnici : o cultura vie la porţile morţii ».

1.       Aţi publicat un articol numit : « Păstrarea identităţii la vârste inaintate cu scopul de a îmbătrâni bine : între rezistenţă şi dezangajare ». Identitatea persoanei rămane neschimbată de-a lungul timpului sau putem vorbi de o identitate aparte a vârstnicului ? Şi, întrucat aţi studiat indeaproape nonagenarii, se schimbă identitatea de-a lungul diferitelor etape ale îmbătrânirii ?

Am lucrat într-adevar cu persoanele vârstnice, in special cu nonagenarii şi centenarii, şi chiar daca nu am vizat in mod special problematica identităţii, ea a apărut in cursul cercetărilor. Pentru a afla dacă identitatea rămâne aceeaşi de la inceputul la sfârşitul vietii ar trebui să definim identitatea despre care vorbim. In ceea ce priveste identitatea socială, ea se schimbă dat fiind că avansăm pe parcursul vietii iar societatea ne transmite o imagine diferită a noastra in funcţie de statutul la care am ajuns in acest parcurs. In ceea ce priveste imaginea asupra propriei persoane este ceva mai complicat. Persoanele pe care le-am întâlnit erau detinatoarele unei identităţi culturale care avea sens mai ales in lumea de care aparţineau (majoritatea erau viticultori, agricultori). Deci incercau sa işi conserve aceasta identitate pe toata durata vieţii. Dar ea este ameninţată de inaintarea in vârstă. Există de asemenea o diferenţă între bărbati şi femei. Pentru bărbaţii acestei generaţii, identitatea este legată de muncă, de meseria pe care o fac pe tot parcursul vieţii, precum şi de rolul de cap al familiei. Acest rol este afectat de îmbătrânire din momentul in care nu-şi mai pot exercita profesia.

Claude Lévi Strauss care a trăit pană la 100 de ani spunea la 90 de ani că este o hologramă spartă. Referindu-se la propria sa identitate, el spunea că fusese divizat între persoana care fusese toata viata (un cercetător, un bărbat, un gânditor) şi Claude Lévi Strauss pe care il vedea in fata oglinzii (cineva in vârstă, uzat). Astfel de oameni rămân neschimbaţi in mintea lor dar slabiciunile corpului şi privirea celorlalţi fac dificilă suprapunerea corpului lor cu identitatea lor socială.

2.       Chiar voiam să vă întreb dacă există o diferenţă atribuibilă vârstei între identitatea percepută de noi inşine şi identitatea pe care societatea ne-o atribuie ?

Cred ca există întotdeauna o diferenţă între identitatea pe care o revendicăm şi privirea celorlalti. Noi toţi, chiar şi cercetătorii, atunci cand mergem să întâlnim persoane vârstnice le atribuim categorii in funcţie de vârstă sau de patologie, categorii care pentru vârstnici sunt pur şi simplu accidentale. In plus persoanele cu care am lucrat eu au o reprezentare mentală diferită pentru îmbătrânire (un proces « simt cum îmbătrânesc ») fata de bătrâneţe, ilustrată de imaginea bătrânului caruia nu trebuie să ii semeni. Spre exemplu, un domn imi vorbea despre Casa sa de bătrâni spunand « aici lucrurile s-au schimbat, interneaza oameni din ce in ce mai in vârstă » in timp ce el insuşi avea 98 de ani. Pentru el, bătrân era o persoana decrepita, in fotoliu rulant. De fapt, dupa mai multe interviuri ne putem da seama că vârstnic este mereu altcineva, niciodata persoana insăşi. Identitatea vârstnicului pentru cei cu care m-am întâlnit era aceea a cuiva inutil, care nu mai este ascultat, care este dependent şi la mila celorlalti, care nu mai poate sa meargă. Respondenţii mei se fereau sa corespundă acestei viziuni.

3.       Spunem adesea că trăim într-o cultură a tineretii (cu tot ceea ce deriva de aici : cultura corpului, chirurgia estetica etc) dar numarul de persoane de vârsta a treia şi a patra este in crestere. Este vorba de un paradox al societăţii noastre ?

In 1950 erau 200 de centenari, astăzi sunt 17000. In 1950 existau 3000 de persoane cu vârste peste 90 de ani, astăzi există 550000. Chiar ne aflăm in fata unei explozii demografice a numărului de persoane vârstnice şi, in pofida acestui fapt, avem acest cult al tinereţii « trebuie sa îmbătrânim tineri ». Pentru persoanele pe care le-am interogat insă nu există într-atat constiinta aspectului fizic cat a faptului că este imperativ să ramană persoane valabile, nu persoane depaşite sau inutile.

4.       In titlul tezei de doctorat ati folosit sintagma « o cultură vie la portile mortii » : există loc şi pentru dragoste in această cultura vie ? Şi ce fel de dragoste ?

Printre corespondenţii mei, existau multe persoane văduve şi persista iubirea pentru fiinţa disparută. Imi amintesc de un domn care imi spunea « soţia mea imi lipseste mult dar sunt cu ea in fiecare noapte ». Se comporta aproape ca şi când soţia sa ar fi fost incă vie : spre exemplu ii păstra locul in pat deşi ea murise de câtiva ani de zile. Există, asadar, o dragoste pentru fiinta disparută. Apoi, in sânul cuplurilor pe care am avut ocazia sa le întâlnesc, cred ca dragostea se transformă de-a lungul timpului. Se transformă într-o formă de complicitate profundă şi in obisnuinţa de a fi impărtăşit totul cu celălalt, uneori pe parcursul a 70 de ani de viata comuna. Apoi există şi sexualitatea : am facut un interviu cu un domn care la întrebarea mea « ce va lipseste cel mai mult ?» a răspuns literalmente «sexul ». Era poate o forma de provocare din partea sa dar nu cred. Cred ca actul sexual ii lipsea cu adevărat deşi avea 95 de ani. La bărbati persistă această dorintă de a seduce. Poate că şi la femei doar ca, fiind barbat, n-au indrăznit să imi povestească.

5.       Cum a evoluat de-a lungul istoriei felul in care societatea valorifică vârstnicii ? Unde ne aflam astăzi? Ar trebui să ne asteptăm la o noua schimbare?

Există o carte care se numeste exact « Imaginea persoanelor vârstnice de-a lungul istoriei » scrisă de Philippe Albou care arată faptul ca există o oscilatie între latura pozitivă a vârstnicului întelept, detinător al cunoasterii şi al puterii şi latura negativă a batrânului decrepit, a bătrânului rautacios sau a cotoroanţei. De-a lungul istoriei se trece de la o latură la cealaltă. Mai recent, deoarece grupul de persoane vârstnice este foarte numeros, aproape un grup de presiune, imaginea vârstnicului a fost adusă la zi : vedem şi in campaniile publicitare seniori care fac sport, care sunt activi deci putem spune că exista o revalorizare a imaginii vârstnicului insă fără a exista cu adevarat o valorizare a vârstelor foarte avansate. Probabil ca astazi există doua categorii : persoanele care s-au pensionat dar care au incă o aparitie tinerească şi un mod de viată activ şi cei foarte vârstnici care nu prea sunt mediatizati deoarece, într-un fel, bătrânetea sperie.

In plus persoanele vârstnice, fată de predecesorii lor, au dificultati in a-şi transmite cunoasterea. Este renumită fraza pronuntată de Amadou Hampaté Bâ « cand un bătrân moare, de fapt o bibliotecă arde ». Atunci exista o transmitere orală a stiintei de la cel bătrân la cel tanăr. Astăzi avem Google. Tinerii nu ii mai ascultă pe vârstnici : « am Internet, am cărti ». Asadar vârstnicii riscă fie marginalizati de societate.

6.       Asta mă aduce la ultima întrebare. Este Anul European al îmbătrânirii Active şi al Solidaritătii între Generatii. Au vârstnicii nevoie de programe de integrare socială ? Ce credeti ca ar trebui sa facă societatea ?

E o întrebare bună. Ar trebui să stim mai întâi ce işi doresc ei in această societate. Persoanele vârstnice pe care le-am întâlnit imi spuneau adesea : « astăzi totul s-a schimbat » ceea ce inseamnă că nu se mai recunosc in lumea in care trăiesc. Aceasta este una dintre fragilitătile identitare ale persoanelor vârstnice pentru că valorile lor, raporturile lor cu lumea s-au schimbat şi, drept consecintă, ele nu işi mai găsesc locul in societate. Principalele valori ale celor pe care i-am cunoscut erau centrate pe munca şi familie. Acum cand ei nu mai muncesc, mediul muncii s-a schimbat. Familia de asemenea : nepotii sunt divortati sau trăiesc in familii recompuse. Cum am putea sa le dăm din nou un sens şi să facem in asa fel incât să-şi regăsească locul ? Din punctul meu de vedere principala sansă pe care le-am putea-o acorda este dreptul la cuvânt, răgazul in care să se poata exprima. De exemplu un site internet in care să publicăm interviuri cu vârstnici care ar putea spune « pe timpul meu, lucrurile se întâmplau asa, in munca mea, faceam lucrurile asa, apoi totul s-a schimbat ». Putem integra vârstnicii ascultându-le marturiile : au fost martorii unor evenimente pe care noi nu le-am cunoscut. Ei sunt memoria trecutului.

In cadrul campaniei dedicate varstnicilor mai puteti citi The age issue si Pensionar la Sausalito.

Din ciclul Proiectul Jocul Orb, mai puteti citi interviuri cu :

« Le moyen d’intégration des personnes âgées est le témoignage »


Dans le cadre du projet Le Jeu Aveugle : une quête sur l’identité j’ai eu l’opportunité de discuter avec l’anthropologue Frédéric Balard  sur l’identité de la personne âgée. L’entrevue a eu lieu également sous l’égide de l’événement organisé par les Représentants de la CommissionEuropéenne en Roumanie avec le soutien de Blogal Initiative.

Frédéric Balard est membre de l'équipe Démographie et Santé de Montpellier (France), depuis 2003. Il est Docteur en Anthropologie. Il a soutenu une thèse intitulée «Les plus âgés des âgés: une culture vivante aux portes de la mort".

1. Vous avez publié un article appelé: "Préserver son identité au grand âge pour bien vieillir : entre résistances et déprises." Est-ce que l'identité de la personne reste inchangée au cours du temps ou est-ce qu'on peut parler d'une identité de la personne âgée? Et, comme vous avez beaucoup étudié les nonagénaires, est-ce que ça change au long des différentes étapes de la vieillesse?

Effectivement j’ai travaillé sur les personnes très âgées, surtout les nonagénaires et les centenaires. Je n’ai pas travaillé particulièrement sur la problématique de l’identité même si elle est venue au cours des recherches. Pour savoir si l’identité est la même du début jusqu'à la fin de la vie il faut définir de quelle identité on parle. Du point de vue de l’identité sociale, elle change forcément parce que nous avançons dans notre parcours de vie et la société nous renvoie une image différente de nous-même en fonction de notre statut dans ce parcours. En ce qui concerne l’image de soi c’est un peu plus compliqué. Les gens avec lesquels j’ai travaillé étaient détenteurs d’une identité culturelle qui avait du sens dans le monde auquel ils appartenaient (ils étaient des viticulteurs, des agriculteurs). Donc ils essayaient de préserver cette identité tout au long de leurs vies. Cette identité est mise un peu en péril par l’avancement de l’âge. Il y a aussi une différence hommes-femmes. Pour les hommes de cette génération, l’identité est liée au travail, au métier qu’ils ont fait tout au long de leurs vies et au rôle de chef de famille. Ce rôle est un peu abîmé par l’avancement en âge, à partir du moment où ils ne peuvent plus exercer leurs métiers.
Claude Lévi Strauss qui a vécu jusqu'à cent ans disait à 90ans qu’il était un hologramme brisé. En faisant référence a son identité, il disait qu’il était partagé entre le Claude Levi Strauss qu’il a été toute sa vie (un chercheur, un homme, un penseur) et le Claude Levi Strauss qu’il voyait devant le miroir (quelqu’un d’âgé, d’usé). Ces gent là sont toujours les mêmes dans leur têtes mais l’affaiblissement du corps et le regard des autres fait qu’ils ont du mal à faire coïncider leur corps avec leur identité sociale.

2. Justement je voulais savoir s’il y a une différence (liée à l'âge) entre l'identité perçue par la personne même et l'identité que la société lui attribue?

Je pense qu’il y a toujours une différence entre l’identité qu’on revendique, qu’on pense être soi et le regard des autres. Tout le monde, même nous les chercheurs, quand on va dans la rencontre de cette personne on les range dans des cases selon leur âge ou leur pathologie qui pour eux sont des éléments accidentels. En plus, les personnes avec lesquelles j’ai travaillées ont une représentation mentale différentedu vieillissement (un processus « je me sens vieillir ») par rapport àla vieillesse qui est l’image du vieux à laquelle il ne faut pas ressembler. Par exemple, un monsieur parlait de sa maison de retraite en disant « ici ça a changé, ils font entrer de plus en plus des vieux » alors que lui, il avait 98 ans. Pour lui, le vieux c’est la personne dans le fauteuil roulant. En fait, en faisant plusieurs entrevues, on s’aperçoit que le vieux c’est toujours l’autre, c’est jamais soi. L’identité du vieux pour mes informateurs c’était quelqu’un qui est inutile, qu’on écoute plus, quelqu’un qui est dépendent et à la merci des autres, quelqu’un qui ne peut plus marcher.  Mes informateurs se défendaient de correspondre à ça.

3. On dit souvent qu'on vit dans une culture de la jeunesse (avec tout ce que dérive d'ici: la culture du corps, la chirurgie esthétique etc) alors que le nombre de personne de troisième/quatrième âge est en croissance. Est-ce un paradoxe?

En 1950 il y avait 200 centenaires, aujourd’hui il y en a 17000.  En 1950 il y avait 3000 personnes âgées de plus de 90 ans, aujourd’hui il y en a 550000. Effectivement il y a une explosion démographique du nombre de personnes âgées et, malgré ça, on a toujours ce culte de la jeunesse :« Il faut vieillir jeune ». Pour les personnes que j’ai interrogées il n’y avait pas tellement la conscience de l’aspect physique, par contre il fallait être, rester quelqu’un du valable, pas quelqu’un du dépassé ou inutile.

4. Vous dites dans le titre de votre thèse "une culture vivante aux portes de la mort": y a-t-il de la place pour l'amour dans cette culture vivante? Et pour quel type d'amour?

Parmi mes informateurs, il y avait beaucoup de personnes veuves et il subsistait de l’amour pour l’être disparu. Je me souviens d’un monsieur qui me disait : « ma femme me manque beaucoup mais je suis avec elle chaque nuit ». C’était presque comme si sa femme était toujours là : il lui laissait la place dans le lit alors qu’elle était disparue depuis plusieurs années. Il y a donc l’amour pour l’être disparu. Après, au sein des couples que j’ai pu rencontrer, je pense que l’amour se transforme au fil du temps. Il se transforme en une forme de grande complicité et dans une habitude d’avoir partagé des choses sur un long cours, pour quelques-uns jusqu'à 70 ans de vie commune. Apres, il y a aussi la sexualité  : j’ai fait une entrevue avec un monsieur qui, à ma question « qu’est-ce que vous manque le plus ?», a répondulittéralement « baiser ». C’était peut-être une forme de provocation de sa part mais je ne crois pas, je pense que vraiment l’acte sexuel lui manquait alors qu’il avait 95 ans. Chez les hommes il y a encore cette volonté de séduire, peut-être chez les femmes aussi mais elles n’ont pas osé le dire parce-que j’étais un homme

5.Comment a évolué au long de l'histoire la manière dont la société exploite/ met en valeur les personnes âgées? Où on est-en aujourd'hui? Est-ce qu'on doit s'attendre de nouveau à un changement?

Il  y a un livre qui s’appelle exactement « L'image des personnes âgées à travers l'histoire » écrit par Philippe Albou qui montre qu’il y a une oscillation entre la personne âgée avec un côtétrès positif du vieux sage, détenteur de connaissance et de pouvoir et avec un côténégatif du vieux grabataire, du vieux méchant ou de la vieille mégère. Au fil de l’histoire ça passe d’un cote à l’autre. Dans l’histoire récente, la personne âgée a été très peu médiatisée pendant longtemps. Plus récemment, parce-que le groupe des personnes âgées est très nombreux, presque un group de pression, l’image du senior a été remise au gout du jour : on voit même dans la publicité des seniors qui font du sport, qui sont actifs etc donc il y a une valorisation de l’image du senior mais il y a rarement une valorisation de la vieillesse trèsavancée. Je pense qu’aujourd’hui on a deux catégories : les personnes qui ne travaillent plus mais qui ont une apparence de jeunes et un mode de vie actif et les très âgés qui sont très peu mediatisés, donc quelque part il y a encore la vieillesse qui fait peur.
En plus les personnes âgées par rapport à leurs ancêtres ont des difficultés à transmettre leur savoir.  On connait cette fameuse phrase prononcée par Amadou Hampaté Bâ «quand un vieillard meurt, c’est une bibliothèque qui brûle ». A ce moment là, il y avait une transmission orale du savoir du plus vieux au plus jeune. Aujourd’hui on a Google. Les jeunes n’écoutent plus les anciens : « j’ai internet, j’ai des livres ». Du coup, les personnes âgées courent le risque d’être marginalisées dans la société.

6. ça m’amènea ma dernière question. C'est l'Année Européenne pour le Vieillissement Actif et la Solidarité entre générations. Les personnes âgées ont elles besoins de programmes d’intégration sociale? Que pensez vous que la société devrait en faire?

C’est une bonne question. Il faudrait savoir exactement ce qu’ils souhaitent eux dans cette société. Les personnes âgées que j’ai rencontrées disaient souvent « aujourd’hui tout a changé » ce qui veut dire qu’elles ne se reconnaissaient pas dans le monde dans lequel elles vivaient. Ca c‘est une des fragilités identitaires des personnes âgées parce-que leur valeurs, leurs rapports au monde ont changé et, par conséquence, elles ne retrouvaient plus leur place dans cette société. Les principales valeurs des gens que j’ai connus étaientcentrées sur le travaille et la famille. Alors que eux ne travaillent plus, le monde du travaille a changé. La famille aussi : leurs grands-enfants sont divorcés ou vivent dans des familles recomposées. Comment arriver àleur donner du sens et à faire en sorte que les personnes se retrouvent une place? Pour moi, la principale chance qu’on pourrait leur donner c’est qu’elles aient la parole, qu’elles puissent s’exprimer. Par exemple, un site internet ou on aurait des entrevues des personnes trèsâgées qui pourraient dire « dans mon temps, ça se passait comme ça, je me souviens de ça, dans mon travail on faisait les choses comme ça, après j’ai vu que ça a changé ». Aujourd’hui leur moyen d’intégration serait le témoignage : ils ont été témoins de choses que nous n’avons pas connues. Ils sont la mémoire du passé.