vineri, 30 noiembrie 2012

La multi ani, Andrei si Andreea!

M-am uitat cati prieteni am pe FB cu numele acestea si lista cuprinde cel putin vreo 60 de persoane pe langa care se numara si cei pe care nu i-am identificat pentru ca Andrei/Andreea este al doilea lor nume.

Asa ca m-am gandit ca ar fi mai practic sa le fac cadouri cu alti Andrei si Andree...

De exemplu, o pictura de Andrei Romocean


O melodie cu Andrea Boccelli


Un gand de la Andrei Plesu pe care l-am mai postat aici

"Iubirea adevărată e creatoare, mobilizatoare, restauratoare. E tonică, simplă, vitală. Amărăciunile, neîncrederea, infernul geloziei, suspiciunile mărunte, spaima de viitor şi tot alaiul de indispoziţii cotidiene care confiscă uneori, inflaţionar, viaţa cuplului sînt preliminarii şi semne ale ratării. Iubirea fericită este, dimpotrivă, un corelativ al reuşitei umane, o binecuvîntare care îmbogăţeşte şi înfrumuseţează inventarul destinului pămîntesc. Fericirea se multiplică, atunci cînd e atentă la fericirea partenerului, iar fericirea cuplului aşază asupra întregii comunităţi un cer mai curat şi mai hrănitor."

joi, 29 noiembrie 2012

Puiul, vaca, iarba

Multumesc pentru raspunsurile la faimoasa intrebare cu puiul, vaca si iarba. V-am promis interpretarea, daca putem sa ii spunem asa, si v-am mai promis ca nu va fi neplacuta pentru nimeni.

Experimentul pe care vi l-am propus a fost realizat de psihologul de dezvoltare John Hagel si reprodus in articolul "What captures your attention controls your life" de Kare Anderson de pe blogurile Harvard Business Review.

John Hagel le-a aratat cele trei cartonase desenate unor copii alcatuind doua grupuri: copii americani si copii din China. Copiii americani au ales cel mai frecvent sa pastreze impreuna vaca si puiul, considerandu-le pe amandoua animale deci cartonasele ar fi facut parte din aceeasi categorie. Copiii chinezi au ales cel mai frecvent sa aseze impreuna vaca si iarba, urmand logica "vaca mananca iarba" asadar intre cele doua cartonase exista o relatie logica.

John Hagel subliniaza ca alegerile copiilor sunt reprezentative pentru genul de viziune al celor doua societati: societatea vestica, americana isi focalizeaza atentia pe obiect, judecandu-l in afara contextului, societatile orientale, asiatice judeca obiectele prin prisma relatiilor dintre ele.

Pe de alta parte, prin filtrul articolului si a celorlalte experimente mentionate aici, putem afirma ca ceea ce ne capteaza atentia este esential atat pentru munca noastra, cat si pentru atributiile/functiile pe care le indeplinim. Adica ar trebui sa avem o meserie careia sa ii acordam atentie nesimulata pentru ca pune accent exact pe ceea ce ne atrage "obiect vs relatie" (daca trebuie sa simplificam). Mai mult, lucrurile carora le acorda atentie leaderii sunt un fel de exemplu pentru intreaga echipa.

Odata ajunsi aici, trebuie sa va spun ca si parintii sunt un fel de leaderi. Un alt experiment citat de articol este cel condus de divizia de management a parcului Disney din Orlando, Florida acum cativa ani. Managerii voiau sa afle ce ii intereseaza cel mai tare pe copiii mici din oferta parcului de distracti: luminile, paradele, montagne russe-urile, personajele deghizate, gustarile de fast food etc. Ei bine, ce credeti ca au descoperit? Pe copiii mici ii interesau cel mai mult telefoanele parintilor. Pentru ca parintii, in loc sa dea atentie neconditionata parcului/copiilor, isi diversificau un pic meniul :) folosind telefoanele. Prin urmare rationamentul copiilor era de tipul "daca telefonul e interesant pentru mama/tata in parc, atunci telefonul reprezinta un obiect foarte interesant pentru mine".

Eu am ales tot vaca si iarba, ca sa fiu sincera. Iar cativa dintre voi au fost foarte creativi si au mers nu pe obiect, nici pe relatie, ci pe imagine/estetica. Interesant... It's the walk of life! :)

PS. Poza de pe Caffeinated thoughts.

marți, 27 noiembrie 2012

Jeremy Irons si pedeapsa cu moartea

Ieri cand scriam postul despre Stealing Beauty am vrut sa imi amintesc de ce imi place Jeremy Irons. E drept ca nu am vazut filmele comerciale in care a jucat, in schimb le-am vazut pe cateva din celelalte: Damage, Stealing Beauty, Chinese Box, Lolita, The french lieutenant's woman...

Si cautandu-l pe youtube cu interviuri si mai ales poeme recitate am dat peste campania de mai jos a Amnesty International contra pedepsei cu moartea.

Mi-a placut modul in care curge argumentatia si, bineinteles, vocea lui Irons.


luni, 26 noiembrie 2012

Stealing beauty

Am revazut cu placere Stealing beauty. Avea totul ca sa ma seduca din nou: pe Bertolucci caruia i-am urmarit cu placere The last emperor, The sheltering sky, Last tango in Paris si The dreamers, pe Jeremy Irons care mi-e drag inclusiv pentru ca ii asociez vocea cu poezia recitata, pe Liv Tyler stralucind proaspat si pe Rachel Weisz stralucind voluptuos si, nu in ultimul rand, peisaje din Italia filmate cu un ochi indragostit.

In ciuda tagline-ului "The most beautiful place to be is in love", nu am simtit ca despre asta este filmul. E mai degraba despre cautarea frumusetii in orice forma, fizica sau spirituala, de care avem halucinanta nevoie multi dintre noi, la orice varsta, la orice prag al vietii, chiar si inainte de moarte precum personajul lui Irons.

Si nu in ultimul rand, personajul lui Liv Tyler este o parte a lui 'the nineteen-year old me'. Privind-o mi-am adus aminte ca am vazut prima data filmul cand probabil aveam in jur de nouasprezece ani si cautam lucruri similare. Intalnirile cu oamenii devenisera semnificative asa cum si Lucy, personajul, este gata sa le acorde semnificatie catorva oameni din jur. E inevitabil sa nu te intrebi ce s-a schimbat... in linii mari, nu foarte multe, as spunea perceptia asupra timpului, prospetimea care a fost schimbata pe o relativa experienta (de prospetime mi-e dor un pic) si ferestrele deschise in dreptul carora s-au ridicat fara voie niste bariere pe care incerc constant sa le demolez, insa nu cu aceeasi spontaneitate ca la 19 ani. Pentru voi ce s-a schimbat? si ce i-ati spune acum tanarului de 19 ani care ati fost?


duminică, 25 noiembrie 2012

Soundtrackul Jocul Orb

Cand am scris Jocul orb (romanul) ma gandeam ce misto ar fi fost daca as fi putut sa il distribui cu un CD cu coloana sonora. Bineinteles aproape imposibil - enorme probleme de drepturi de autor, editura saraca, probleme de difuzare (de altfel inexistenta) etc.

Astazi seara, in lipsa de mai buna inspiratie muzicala, am reascultat soundtrackul blogului si am constatat ca au aparut modificari in playlistul meu intre timp :)) Insa n-am folosit niciodata o melodie care imi place tare... ma banuiesc ca mai ales pt lyrics :)

When I come home oh I know I'm gonna be
I'm gonna be the man who comes back home to you
And if I grow old well I know I'm gonna be
I'm gonna be the man who's growing old with you

But I would walk 500 miles
And I would walk 500 more
Just to be the man who walked a 1000 miles
To fall down at your door


sâmbătă, 24 noiembrie 2012

Omul modern

In timpul lui Jan Figel, comisar european pentru Educatie, Training si Cultura (pana la numirea lui Ludovic Orban insarcinat cu multilingvismul), s-a discutat foarte mult conceptul de "life-long learning", un fel de conditie sine qua non pentru reusita omului modern. Jan Figel spunea ca trebuie sa ne indreptam cu totii catre un mod de functionare antreprenorial. Ideea am regasit-o de atunci sub diferite forme in nenumarate locuri, inclusiv in Harvard Business Review sau intr-o statistica a Minsterului Muncii din SUA care spunea ca studentii anilor 2000 se pot astepta ca pana la varsta de 38 de ani sa aiba 10-14 slujbe diferite. Nu locuri de munca diferite in cadrul carora au aceeasi pozitie. Ci tipuri de locuri de munca diferite. Se spune ca societatea actuala este una a freelancingului si antreprenoriatului iar serviciile au o pondere din ce in ce mai mare fata de productie (pana unde poate dura o astfel de dezvoltare trebuie sa vina altii mai cunoscatori decat mine sa va spuna).

In aceste conditii, life-long learning este un concept de care vor avea parte din ce in ce mai multe alte categorii in afara de medici/cercetatori. 

Dupa materialul publicat de UE, exista 8 competente de baza  pe care trebuie sa le aiba un om in zilele noastre pentru a ramane pe piata. Mie mi-a placut lista si cred ca poate fi o tema corecta de meditatie asupra propriei noastre formari, inclusiv a scolii romanesti:

1. Comunicarea in limba materna
2. Comunicarea intr-o limba straina
3. Competente matematice si competente de baza in stiinte si tehnologie
4. Competente digitale
5. Stiinta invatarii
6. Competente civice si sociale
7. Simtul initiativei si al antreprenoriatului
8. Exprimare si deschidere culturala

Mi se pare mie sau dupa o epoca destul de focalizata pe scop, obsedata de hiper-supra-specializare, piata cere din nou deschidere si polivalenta? sau este vorba doar despre un gap intre profesiile stiintifice si cele de marketing si management?

vineri, 23 noiembrie 2012

Intrebare

Am o intrebare pentru voi. E foarte scurta, nu exista raspuns corect si gresit.

Sa presupunem ca am 3 cartonase:
- pe primul vedeti o vaca
- pe al doilea un pui
- si pe al treilea iarba.

Va rog ca din cele trei cartonase sa alegeti doar doua care trebuie sa stea impreuna. Ce ati alege? De ce? Va multumesc anticipat pentru raspunsuri.

PS. Imaginea de aici

joi, 22 noiembrie 2012

Despre inspiratie

Contemplu fascinata o serie de procese ale mintii umane printre care se afla si inspiratia. Inspiratia presupune initial un stimul pe care individul trebuie sa il repereze ca fiind relevant. Ulterior trebuie sa poata sa il transpuna intr-un proces personal de creatie. 

Sunt multe intrebari la mijloc: de ce un anumit stimul este relevant? Natura lucrurilor care ne inspira este innascuta, dobandita, ambele? Care este efectiv declicul procesului de inspiratie intre expunerea/interpretarea stimulului si elaborarea unui produs propriu de creatie? 

Cand am vazut pestii din reciful de corali cu cromatica lor fascinanta, mi-am spus "designerii de moda, de materiale, de imprimeuri pot intotdeauna sa se intoarca la acest colt de natura pentru inspiratie". Recent cand am vazut la Lisabona exemple de faianta pictata, adunate din toate timpurile, mi-am spus acelasi lucru (exemplu in foto). Si totusi odata intoarsa acasa, exersand amatoristic pictura pe portelan, am realizat ca este un mare pas intre a repera sursa de inspiratie si a o putea exersa in mod original. Si diferenta tind sa cred ca nu tine exclusiv de talent. Ba chiar as miza destul de mult pe exercitiu si pe punerea in situatie. Dar va las loc sa ma contraziceti, daca simtiti altfel :)

Scriam mai demult despre simbolistica vietilor noastre, despre cum suntem spontan atasati de imagini si reprezentari a caror provenienta nu e chiar usor de intuit insa la o analiza mai atenta o putem identifica. Cred, de exemplu, ca atunci cand vine vorba de imagine, recurgem frecvent la pool-ul nostru de simboluri. E nevoie de efort (creator) pentru a lasa noile surse de inspiratie sa isi puna cu adevarat amprenta care uneori inseamna doar reinterpretarea vechii simbolistici prin prisma noilor elemente. Undeva la nivelul asta apare stilul. Si apoi apar artisti precum Picasso care au un pool imens pe care il reinterpreteaza la nesfarsit, generand o opera de o vastitate si diversitate impresionanta. Mi-ar placea sa vina artistii plastici si sa imi spuna cum se vad lucrurile de la ei.

Intrucatva e la fel si in scris. Siri Hustvedt si Paul Auster vorbesc mereu despre identitate in scrierile lor, ceea ce spre exemplu le face atat de fascinante pentru mine. Si Below, ba as zice si Philip Roth. Identitatea este poolul lor (innascut?) de intrebari carora simt ca trebuie sa le gaseasca raspuns in scris. Si pentru asta recurg la inspiratie: privesc inspre artisti, inspre detectivi, inspre intelectuali nevrozati sau delincventi spre a alcatui povestile ce raspund intrebarii "ce este identitatea?"

Anul trecut prin decembrie vorbeam despre sursele mele de inspiratie. Cineva a comentat (pe buna dreptate?) ca atunci cand sunt asa de multe de fapt nu e niciuna. Am revazut lista si pot sa spun ca am amestecat multe tipuri de inspiratie si multi stimuli acolo. Am mixat pool-ul meu de simboluri cu acele lucruri care imi spun o poveste ce genereaza o stare ce duce la creatie (nu e cu C mare, e vorba pur si simplu de a fi in stare sa produci ceva, chiar si o postare noua pe blog). Muzica spre exemplu nu stiu sa o interpretez prea mult altfel decat prin prisma povestii pe care mi-o spune, e mai degraba un ambient pentru inspiratie decat inspiratia insasi. 

Nu stiu exact unde vreau sa ajung. Probabil la faptul ca nu cred doar in individ, stimul si inspiratie. Banuiesc ca stimulii acestia sunt de mai multe feluri dar mi se pare si mai fascinant procesul de transformare a stimulilor in noi 'produse'. Declicul dar si laborioasa munca de transformare, procesul creativ in sine. Exista oare un moment de saturatie dincolo de care nu mai putem produce nimic nou?

miercuri, 21 noiembrie 2012

Bond movies si Javier Bardem

Pana de curand, nimic nu facea legatura intre filmele Bond si Javier Bardem. Acum ca mi-am vazut doua guilty pleasures atat de diferite ca natura reunite intr-una singura iata ca vreau sa scriu cate ceva despre amandoua in ... acelasi post.

***
Postul ar fi putut sa se numeasca Why I love Bond movies? Titlul ar fi fost potrivit pentru ca, desi nu gust in mod particular filmele cu efecte speciale, cu explozii, cu batai sau cu (anumite genuri de) aventuri, filmele cu Bond imi trezesc o bucurie aparte. Sunt un fel de intoarcere la copilarile cu visele ei eroice, cu gadgeturile si faptele brave la care visam. Un fel de proiectie utopica a vietii noastre in care ne depasim limitele, suntem curajosi si sofisticati si avem la dispozitie orice truc pentru a iesi din dificultati.

De fiecare data cand ies de la un Bond movie, imi curge prin vene dinamismul filmului, am un zambet mare desenat pe fata - e entertaining doar eroul 'bun' castiga mereu si in moduri care mai de care mai neasteptate, si am o imagine asupra vietii la fel de glamourous ca imaginile filmului. Bonus am mai si calatorit - activitatea mea favorita - prin juma de lume si numai the ultimate destinations.

Una peste alta, James Bond-ul meu preferat a fost Pierce Brosnan. Era mai stilat, mai subtil si mai gadget based, nu force-based. Avea chopper de la Bmw si Aston Martin (de la Aston Martin :))) ) si sesizai mai degraba natura ludica a personajului decat muschii sai. Ceea ce nu pot sa spun despre Daniel Craig. Well, oricum e mai bine decat ma asteptam cand l-au anuntat prima data dar nu mi-as fi dorit un astfel de rol in palmaresul lui Schwartzenegger, de exemplu. Cum spuneam in alta parte, asta tine de mitologia noastra personala. Dar ca sa va dovedesc ca am dreptate, in timp ce Pierce Brosnan juca jocuri complexe cu celelalte personaje (seductie, deductie, whatever), in ultimul Bond, Daniel Craig are ochi injectati si traverseaza o perioada de alcoolism. I rest my case but I keep up going to Bond movies.

***
Daca pe domnul Bond il iau mai mult sau mai putin in serios, pe domnul Javier Bardem il iau extrem de in serios. Asadar postul s-ar fi putut numi si Why I love Javier? Il iau in serios de cand l-am vazut prima data. Cred ca asta s-a intamplat in Carne tremula (pe care, de altfel, l-am si revazut de curand). Au urmat Mar adentro, No country for old man, Vicky Cristina Barcelona, Love in the time of cholera, Entre les jambes, Eat pray love, Biutiful, cam in ordinea asta vazute. Filmele bolduite sunt preferatele mele. Dar cred ca, pana la urma, nu am vazut nimic cu Javier Bardem care sa nu imi placa, in care sa nu ma convinga complet personajul. Pana si in Skyfall, e grozav :) in stilul manierist al eroilor negativi din filmele seriei. Poate Eat, pray, love sa fi fost un rol prea subtirel pentru el si nici cu Julia Roberts n-am resimtit niciun fel de chimie. Pe de alta parte, e aproape inutil sa mai spun cat  de senzational mi s-a parut in No country for old man, primul rol negativ in care l-am vazut eu. Premiile probabil ca sunt relevante in cazul asta.

Nu am vizionat inca The dancer upstairs, regizat de un alt favorit al meu, domnul John Malkovich. A vazut cineva filmul? Cum e? La inaltimea celor doi?

Probabil ca de mult merita Javier Bardem un post pe blogul asta dat fiind ca m-am delectat atatea seri cu filmele in care a jucat. Noul James Bond m-a tras de urechi. Asa ca, ladies and gentlemen, please welcome on this blog... Javieeer Bardem!

vineri, 16 noiembrie 2012

Obsesii

Buna dimineata de foarte devreme astazi!

Imi beau cafeaua si imi ascult obsesiile muzicale ale ultimelor zile. Poate veti spune ca e mai degraba muzica de seara insa, daca ma uit pe geam, e intuneric deci merge...

Acum vreo doua zile dezbateam pe blogul lui Jacqueline despre good girls-bad boys, chestie in care eu personal nu prea cred, cel putin la varsta adulta. Spuneam acolo ca este vorba mai mult despre o mitologie personala a dragostei pe care ti-o dezvolti din literatura, din filme si, deloc de neglijat, din viata. Iar in mitologia asta personala eroul tau poate fi un bad boy gone good sau un good boy gone bad sau orice combinatie. Si apoi mai intra in calcul si pulsiunile autodestructive pe care unii oameni le au sau mecanismele de protectie exagerata pe care si le construiesc altii. Nu cred insa, nici macar in cazul indragostirii, intr-o atractie fundamentala, apriorica spre baietii rai.

Si-apoi apare Tom Waits asta in viata mea :) cu melodia de mai jos (si altele) si uite ca ma indragostesc de a bad boy. Care in plus canta, la prima vedere, despre indragostire in pofida vointei. La a doua vedere insa as spune ca vorbeste despre ambivalenta: "if you sit down with this old clown, I'll take that frown and break it. Before the evening's gone away, I think that we could make it" vs "Hope that I don't fall in love with you"

Indragostirea inseamna atentie, imi soptea dintr-o carte pe vremuri prietenul meu Ortega y Gasset. O fraza extrem de simpla care nu inceteaza sa ma surprinda. Din perspectiva aceasta oricine poate deveni obiectul indragostirii iar acordarea atentiei este un fel de consimtamant la actul indragostirii.

 

miercuri, 14 noiembrie 2012

Cadouri - what, how, who?

Se apropie sarbatorile de iarna. Orasele lumii sunt  partial decorate dar luminile nu au fost inca aprinse. Mai avem un pic (2 saptamani) si vine mos Nicolae. Apoi Craciunul... Primim cadouri, facem cadouri. Dupa bugete, dupa chipul si asemanarea noastra si (uneori) a celor care le primesc.

Anul acesta, intr-o incercare de a pune un pic de ordine in lucruri, m-am gandit sa incep din timp.

Asa ca deocamdata am nevoie de ajutor. Mi-as dori mult sa raspundeti urmatoarelor intrebari:

1. care a fost cel mai frumos cadou pe care l-ati primit de Craciun?
2. ce categorie de cadouri va face aproape intotdeauna placere?
3. ce idee de cadou pt altcineva va ajuta mereu sa iesiti din impas? what's your favourite go-to?:)
4. care sunt primele detalii la care va ganditi atunci cand alegeti un cadou pentru cineva?

marți, 13 noiembrie 2012

Bariere

Intr-o seara petrecuta la Lisabona am luat masa  intr-un local tipic de fado. Un local de cartier in care s-au adunat oamenii locului ca sa-si asculte muzica. Interpretii erau tot de-ai lor, profesionisti sau amatori, mai tragici sau mai ironici...

Starea de spirit, muzica intensa si vinul rosu savuros ne-au facut sa fraternizam unii cu altii din priviri desi noi eram oarecum intrusele in lumea aceea portugheza de sambata seara. In afara de noi mai erau patru insi care nu apartineau peisajului: patru personaje desprinse parca dintr-un film de Woody Allen, cu fete lungi, de intelectuali new-yorkezi. Vorbeau in engleza, unul dintre ei parea sa locuiasca in Lisabona de ceva timp deoarece vorbea limba si cunostea mancarurile. Un altul avea o figura care-mi amintea de Philip Seymour Hoffman intr-o varianta mai slaba si mai in varsta, purtand ca vestimentatie de scena o pereche de raiati bej, sosete culoarea rosu terracotta si pantofi comozi, de mers, maro. Ceilalti doi, sot si sotie, pareau mai distanti, mai imperturbabili in lumea lor interioara, mai putin adaptabili, daca vreti, lumii de cartier a fado-ului. I-am urmarit cu atentie observandu-le orice detaliu de la modul in care se angajau in conversatie pana la coregrafia mainilor cu degete albe si lungi de oameni obisnuiti cu cititul si scrisul.

Prezenta lor la masa de alaturi imi dadea senzatia ca ma aflu la filmarea unei scene din urmatorul film al lui Allen: poate The singer of Lisbon sau An afternoon in Alfama :) Dar as fi dat orice sa pot sa trec bariera, sa le dau buna seara, sa le aflu profesiile si pasiunile si, poate, chiar si povestea vietii. Cuplul a ramas distant pana la final, in schimb ceilalti doi barbati au vibrat la acordurile de fado. (Sa fie fado muzica iubirilor oculte? Inaccesibila iubirilor diurne, legtime? Nu cred, pana la urma numai sensibilitatea decide).

Spre final un barbat aflat in compania mai multor doamne s-a apropiat de masa formatiei alaturi de care ma aflam si eu. A inceput sa faca poze cu un aparat asemanator polaroidului. Mai multe... Am stiut de indata ca de fapt ma fotografia. A schitat un semn timid prin care ar fi vrut sa ma roage sa ma uit la cadru. As fi acceptat, nu  era nimic incisiv sau nepotrivit in gestul sau asa cum a fost facut si, mai ales, in contextul acela. In urma cu doar cateva minute si eu studiam figurile unor barbati mai in varsta, fascinata de povestea din spatele lor. Aceleasi bariere l-au impiedicat insa sa fie mai clar si, imediat apoi, fluxul celor care dadeau sa plece s-a interpus intre obiectivul aparatului si personajul vizat. Fotograful s-a retras intimidat. Nu era lupta mea dar nu ma pot impiedica sa nu ma gandesc la bariere.

Avem bariere de comunicare si comportament peste care trecem cu greu. In felul acesta ramanem prinsi pe o scena cotidiana cu personaje putine. Din ezitarea noastra ratam personajele, fie si figurative, care ar putea uneori sa dea scenelor mai multa culoare si poate chiar mai mult inteles.

Vi s-a intamplat si voua?

duminică, 11 noiembrie 2012

Sartre si Simone de Beauvoir

La micul dejun de azi dimineata citeam:

"Ce jeu mysterieux qui va de l'amour d'un corps a l'amour d'une personne m'a semble assez beau pour lui consacrer une part de ma vie. Les mots trompent, puisque celui du plaisir couvre des realites contradictoires, comporte a la fois les notions de tiedeur, de douceur, d'intimite des corps, et celles de violence, d'agonie et de cri."
(Marguerite Yourcenar)

***
Am vazut astazi un interviu cu Sartre despre relatia lui cu Simone de Beauvoir si cu femeile in general. Intervievatoarea era Catherine Chaine iar filmul era un proiect al lui Gerard Byrne.

Sartre explica de ce relatia lui cu Simone de Beauvoir era o 'relatie esentiala', spre deosebire de relatiile cu alte femei care puteau fi profunde dar ramaneau secundare. Un Sartre manierist, narcisist, profund antipatic, condescendent fata de femei pe care le considera drept 'egale', desi fusese crescut sa considere ca ele sunt acolo pentru el. Un Sartre care pretinde ca e in natura unui barbat sa fie un seducator si ca o femeie poate fi dorita doar daca are o infatisare placuta. "Ce se intampla cu celelalte femei? Nu stiu. Iata o obiectie majora care poate fi adusa feminismului".

Un Sartre care spune ca o relatie intre un barbat si o femeie poate fi esentiala doar daca ei au culturi egale si chiar mai mult: aceeasi cultura.

***
Ne putem oare sistematiza viata sufletului cu rigoarea unui sistem filosofic? Intr-o alta etapa m-ar fi sedus ideea culturilor egale. As fi perceput-o ca pe semnul unei duble complicitati - sufleteasca si intelectuala. In context insa Sartre o foloseste ca pe argumentul suprem pentru care relatia lui cu Simone de Beauvoir a rezistat in contextul 'iubirilor simultane'. O utilizare care o diminueaza. Trebuie sa avem aceeasi cultura pentru a dori aceleasi libertati. Asta presupune o definitie mult intelectualizata a dragostei, si mai ales mult contractualizata: iubim pana la capat doar daca ne pastram libertatea si daca ajungem la un consens asupra a ceea ce avem de oferit si a ceea ce oferim. Nu m-a convins...

sâmbătă, 10 noiembrie 2012

Zbor si oboseala

De obicei imi place sa zbor, chiar daca uneori ma mai bantuie teama. Mi se pare ca nicaieri nu esti mai singur cu tine, mai pregatit sa meditezi, mai atemporal decat acolo sus. Esti in afara orelor si deci in afara lumii. Ai libertate deplina in a-ti ordona gandurile pana la cel mai mic detaliu.
 
Cateodata spuneam ca mi-e teama: cand ma gandesc la zbor in sine, la absoluta lipsa de control pe care o am acolo sus, la profunda ignoranta in ceea ce priveste zborul, ignoranta pe care pe de alta parte o cultiv ca sa nu-mi fie spulberata ideea ca altcineva - pilotul - este in deplin control acolo sus.
 
Ultima data am fost insa tare obosita. Zborul a fost devreme in noapte si n-am apucat sa dorm decat o ora inainte ca ceasul sa sune. Mi-era somn si frig de oboseala si, desi purtam cu mine texte minunate, n-am reusit sa citesc nimic. Dintr-o data locul de meditatie, suspendat, atemporal s-a transformat intr-un spatiu rece, incomod, unde imi gaseam cu greu pana si dreptul la somn.
 
Cu ceva timp inainte de aterizare m-am trezit. Vedeam nori asezati cuminti pe margini cu cate un spatiu gol central prin care pilotul alegea cateodata sa coboare. Ne-a zgaltait dar vedeam cum jos era soare. A fost un fel de recastigare a emotiei pierdute in aceasta alunecare alerta printre nori... Sper insa ca voi putea sa imi regasesc starea obisnuita la intoarcere :) si voi putea termina textele :)
 
PS. Foto de pe un tumblr caruia i-am uitat numele, daca il recunoasteti, spuneti-mi

marți, 6 noiembrie 2012

Decizii, decizii...

"Ma vedeam stand la baza acestui smochin, moarta de foame, numai pentru ca nu ma puteam hotari pe care dintre smochine sa o aleg. O voiam pe fiecare dintre ele, dar daca alegeam una, insemna sa le pierd pe toate celelalte, si, cum stateam acolo, nefiind in stare sa ma hotarasc, smochinele incepeau sa se zbarceasca si se innegreau si, una cate una, cadeau la pamant, buf, langa picioarele mele."
(Sylvia Plath - Clopotul de sticla)

Citesc si recitesc de cateva minute acest paragraf. M-am gandit mult la decizii, la ideea de decizie in ultimul timp. Intr-un fel la un moment sau altul din viata stam toti la baza smochinului, maslinului, piersicului incercand sa alegem un fruct. Cateodata e prea multa pofta, prea multa lacomie de viata, cum i se intampla eroinei din cartea Sylviei Plath care este intrebata ce vrea sa devina si raspunde "nu stiu". Editoarea ei insa raspunde "Vrea... sa fie tot". Nu mi-e atat de drag personajul Estherei Greenfield in sine, precum imi este curiozitatea si lacomia ei sufleteasca.

Pe de alta parte, vine o vreme cand trebuie sa iei decizii. Cand a lua o decizie, oricare, fie si una mai putin reusita, iti poate decide calitatea umana. Daca stai si privesti paralizat de pe margine, nu poti sa ai pretentia sa fii considerat altceva decat un inapt. Suna greu, incarcat, stiu. Vine o vreme cand oricare dintre noi poate sta acolo la margine, la intersectie de drumuri, ezitand sa faca un pas. Dar decat sa nu mai inaintezi vreodata, mai bine lasa pasul sa te faca pe tine, pe oricare dintre drumuri, daca tu nu ai curaj. 

Cateodata stam la baza smochinului pentru ca trebuie sa luam decizii pentru altii si nu suntem zei. E o situatie nefericita care, de obicei, vine la pachet cu vina, multa vina, independenta de rezultat. Oricand se poate dovedi ca alta smochina ar fi fost mai coapta, mai prielnica celui pentru care decidem.

Stiu ca ati mai citit-o: traim intr-o lume cu turnover extrem de rapid. Nu mai avem de ales, trebuie sa mergem, sa marsaluim, sa alergam, sa miscam picioarele, si odata incremeniti in fata unei decizii, pierdem zeci de posibilitati. Si pierdem timpul, pierdem intervalul in care ne-am fi putut cu adevarat infrupta din smochina noastra. Neagra, zbarcita, cazuta la picioare are un gust tare amar.

luni, 5 noiembrie 2012

November goodies

Cam multe carti frumoase stau la coada:

- The emperor of all maladies: a biography of cancer este cadou de ziua mea si inca n-am abordat-o dar e high on the list
- Story Craft si Writing Tools sunt doua carti care-mi par tare utile si tare bine structurate ca sa mai invat ceva despre arta narativa (recomandarile lui J.B)
- Norman Manea era de mult pe lista. Paradoxal dar am avut nevoie de un fel de distanta temporala fata de Revolutie pentru a putea sa ma interesez cu adevarat de ceea ce s-a intamplat inainte de 89. Sigur ca mai am inca amintiri si unele chiar foarte bine conturate. Dar, spre deosebire de anii 2000-2010, acum am din ce in ce mai mult apetit pentru o altfel de perspectiva a lui inainte de 89 vs. acum. Un articol recent din LA Review of Books mi-a intarit aceasta idee.
- Creative Personal Branding este mai mult despre cum sa te pozitionezi si cum sa te evaluezi in domeniul in care lucrezi decat despre cum sa te 'vinzi'. Este o carte exercitiu, scrisa destul de lejer, dar pe care o banuiesc ca poate aduce mici revelatii.
- Jonathan Franzen este si el de mult pe lista. In ceea ce il priveste, intuiesc ca e inceputul a ceva :) dar va voi povesti la momentul potrivit. S-ar putea sa nu gasesc dragostea acolo unde o caut :))
- Sylvia Plath vine la pachet cu filmul Sylvia (2003) in care joaca Gwyneth Paltrow si Daniel Craig, regia Christine Jeffs.

Un exces spala un alt exces si probabil ca, dupa 2200 de pagini de materie invechita, imi trebuie 2200 de pagini bine scrise. Nu garantez ca vor veni unele dupa altele in aceasta ordine dar garantez pentru faptul ca le-am trecut cu placere pe lista de prioritati.

Cititul si apetitul au drumuri intortocheate in ceea ce ma priveste. Povesteam in trecut cum am ajuns sa citesc Intriga matrimoniala a lui Eugenides dar am sarit peste Middlessex. Cand am citit Intriga matrimoniala, am zambit usor afland ca eroina principala este indragostita de Jane Austen. Am zambit cu acel zambet care spune "Cine se mai indragosteste de Jane Austen in secolul XXI?". Well, dintr-un motiv necunoscut, asa cum primesc raspunsul la majoritatea malitiozitatilor de acest fel, in timpul invatatului am dat peste un eseu "The masculinity "ought to be" in Jane Austen's novels" eseu care m-a facut sa revad o parte din filmele bazate pe romanele ei si Being Jane, inspirat de viata ei (dar romantat un pic). Asta a fost mijlocul meu de subzistenta, my guilty pleasure in acea perioada :) Ei bine, da, in ceea ce ma priveste the masculinity "ought to be" ramane tot domnul Darcy: pretuiesc mult caracterul si inteligenta. Stiu ca nu e la fel de popular ca "the bad boy" insa, in ceea ce ma priveste, sunt doua atribute care, daca merg impreuna, sunt mult mai interesante.

Nu stiu cum am ajuns de la o serie de carti de secol XX-XXI la o scriitoare de secol XVIII dar am reusit :) Acum n-am alta varianta decat sa va chem inapoi in prezent si cea mai interesanta varianta este o intrebare: ce e pe lista voastra de noiembrie?


I'm back

Dupa fiecare absenta ceva mai lunga simt nevoia sa ma justific :) De la un moment dat din cursul lunii octombrie n-am mai scris nimic pe blog insa am o scuza: am dat examenul de medic specialist.

A fost o perioada lunga si nu prea usoara. Pe de-o parte a contat materia de 2200 de pagini de calitate discutabila, insa despre asta voi vorbi altadata. Pe de alta parte, promisesem ca ma vad cu multi oameni dragi mie si nu mi-a reusit deloc. Dupa conferintele de storytelling si pana la examen am stat inchisa in apartament, cu meniu fix si cate o plimbare nevrotica spre seara :) iar dupa examen am avut doar o saptamana ca sa rezolv problemele administrative cumulate de ceva timp - 4-5 luni?, sa mai performez cateva chestii medicale, sa imi vad parintii si doar cativa prieteni, in general cei carora mi-am permis sa le dau telefon si sa ii intreb "acum poti?" :)

In schimb, a fost o perioada de sinceritate totala fata de mine, de distilare a unor ganduri, lucruri pe care nu le poti obtine decat in liniste. Nu am concluzii si nici revelatii majore pe care sa le impartasesc astazi :), nu deschid nicio secta in urma acestei experiente :), doar constat la randul meu ca linistea si meditatia sunt instrumente valoroase, insa si un lux intrucat cu vietile profesionale pe care le avem, sansele de a obtine "liniste" atunci cand ne-o dorim sunt minime.

M-am intors la cotidian cu un teanc de carti pe care le sorb din priviri si pe care le-as citi deodata daca as putea, vreo doua dintre ele sunt recomandarile lui Jacqui Banaszynski, sper sa le impartasesc in curand intr-un post de goodies. M-am intors cu cateva replici si momente de colectie petrecute cu procentajul acela mic de prieteni despre care va vorbeam si ma gandesc cu drag cum colectia va creste cand voi reusi sa ii intalnesc si pe restul. Iar acasa cel de acum a ramas un loc zambitor si primitor, in care ma bucur sa ma intorc.

Si da, am luat examenul, iar acum I'm back!:)


joi, 1 noiembrie 2012

"Momentul pensionarii nu mai este cu adevarat unul al retragerii."

Astazi este ultima zi a campaniei  Reprezentantei Comisiei Europene in Romania pentru Anul european al imbatranirii active si al solidaritatii intre generatii , o initiativa sprijinita de Blogal Initiative.
In cadrul acestui proiect, am avut ocazia s
ă discut cu demograful Jean Marie Robine despre longevitate si sanatate. Jean Marie Robine este director de cercetare la INSERM si seful echipei de Demografie si Sanatate in cadrul Departamentului de Biostatistica al Universitatii Montpellier 1.


1.   V-ati consacrat studiului longevitatii umane si relatiilor dintre sanatate si longevitate. As vrea sa incep cu o intrebare interesanta la care se face referire intr-un articol recent din presa internationala : cat timp vrem sa traim ? David Ewing Duncan afirma in New York Times ca, in conferintele pe care le tine in diferite locuri din lume, pune intotdeauna la final aceasta intrebare iar raspunsurile sunt majoritatea in jurul varstei de 80 de ani, o minoritate sustine 120 de ani, procentajele restante 150 si infinit. Asadar cat timp vrem sa traim ?


 Raspunsul la aceasta intrebare depinde de cultura persoanei careia ii puneti intrebarea. Cred ca daca intrebati un danez, spre exemplu, nu va intelege nici macar intrebarea deoarece a trai, a dura, a supravietui in sine nu are niciun sens in cadrul culturii daneze. Viata nu merita traita decat atata timp cat esti independent, autonom, cat faci ceva, cat contribui. Deci problema cantitatii vietii nu se pune in acest tip de cultura al carei centru este activitatea persoanei si libertatea sa de miscare.


 Daca puneti intrebarea unui japonez sau unui italian, mai ales din Sudul Italiei, s-ar putea sa vi se raspunda cu 100 de ani sau mai mult pentru ca au o cultura in care longevitatea este o valoare in sine.  In Japonia la nasterea unui copil sau in timpul unui eveniment imporant se obisnuieste sa se faca urari de sanatate, bogatie si longevitate.  Cand traiesti mult sau cand ai in familie centenari dai dovada de bogatie. Iar asta poate avea consecinte importante : este foarte dificil sa determini oamenii sa doneze sange in cultura asiatica deoarece sangele este un dar al familiei, o bogatie a familiei, este acolo pentru a-l transmite copiilor, nu pentru a-l dona strainilor. Oamenii considera ca au gene deosebite care le permit sa devina centenari. Asadar un raspuns de tipul « cat mai mult posibil » este foarte plauzibil in sanul acestor societati.


Daca puneti aceasta intrebare in Franta, intr-o societate multiculturala, aflata la intersectia mai multor culturi diferite, s-ar putea sa aveti mai multe raspunsuri : vreau sa traiesc mult cu exceptia situatiei in care nu mai sunt sanatos sau nu vreau sa devin centenar decat daca raman sanatos.

Principala intrebare pe care se bazeaza cercetarile mele despre relatia dintre longevitate si sanatate pune in taler cele doua aspecte : calitatea si cantitatea. S-ar parea ca exista un plus pentru calitate.


Problema trebuie totusi dezbatuta public. Avem in Franta multe persoane varstnice si o calitate ridicata a ingrijirilor pe care le aducem persoanelor foarte varstnice, aflate intr-o stare degradata dar care supravietuiesc indelung fara ca sa avem o cultura japoneza. Chiar daca avem mijloacele de a minimiza degradarea fizica, ea exista si trebuie sa ne intrebam ce sens are si pana unde trebuie sa mearga demersul nostru. Dupa mine, exista trei lucruri esentiale pentru o buna calitate a vietii : vederea, auzul si masticatia iar pentru a le mentine sunt multe de facut.


 2.       Prin urmare ce numim o buna imbatranire, o imbatranire activa ? Si apoi o batranete buna este o batranete activa ?


Este o foarte buna intrebare. Avem tendinta de a pune sub palaria care se numeste imbatranire buna mai multe elemente. De fapt aceste tipuri diferite de imbatranire apartin unor discipline diferite. Imbatranirea in conditiile unei sanatati acceptabile si imbatranirea activa vin din domeniul biomedical. Healthy/Active aging inseamna sa imbatranesti fara boli, fara incapacitati. Inseamna sa intarzii varsta de aparitie a bolilor cronice degenerative, sa intarzii varsta dizabilitatilor. Odata cu cresterea sperantei de viata, vom vedea din ce in ce mai multe polimorbiditati cu sechele, deficiente, limitari. Trebuie procedat in asa fel incat o deficiente sa nu se traduca printr-o limitare iar o limitare sa nu se traduca printr-o incapacitate. Trebuie ca indivizii sa ramana independenti.

 O a doua notiune este Successful Aging care provine din domeniul psihologiei si care insista asupra integrarii si participarii sociale a indivizilor pentru ca a treia notiune, Productive Aging, sa insiste asupra ideii ca persoanele care traiesc bine produc in continuare cate ceva pentru societate. Asadar o buna imbatranire inseamna sa ai o stare de sanatate buna, sa ramai independent si integrat social, sa ramai activ si sa continui sa muncesti si sa te ingrijesti de proprii parinti care la randul lor trebuie sa evite sa devina dependenti de copiii lor.

Cu toate ca vorbim despre o batranete buna, recunoastem ca este un paradox sau un oximoron. Recunoastem ca nu se poate trai bine insa traim intr-atat de mult incat suntem nevoiti sa rezistam bine.
 
George Meyer, un coleg american varstnic, era pornit contra uneia dintre aceste notiuni subliniind ca uitam o latura morala. Ajunsi la varste inaintate, suntem somati de catre societate sa ne comportam bine : sa nu ne imbolnavim, sa ramanem independenti, sa adoptam comportamente corecte fara ca societatea sa mentioneze vreodata ideea ca ne-am ocupat de treburile noastre, am muncit bine si avem in sfarsit dreptul sa facem ce vrem cu timpul nostru.


Momentul pensionarii nu mai este cu adevarat unul al retragerii. Nu mai vorbim despre varstnicii care calatoresc, care sunt mari consumatori si, drept consecinta, promotori ai economiei prin puterea lor de cumpararea. Intr-un moment de criza nu mai da bine. Astazi vorbim despre varstnici pentru a arata ca se ocupa de nepotii lor, ca aduc venituri proprii in bugetul familiei, ca se ocupa de proprii lor parinti. Iar celor foarte varstnici le spunem ca nu trebuie sa devina dependenti. Practic le interzicem sa se desprinda.


 3.       Este Anul European al Imbatranirii Active si al Solidaritatii intre Generatii. De ce credeti ca Uniunea Europeana a ales sa dedice acest an imbatranirii si de ce tip de programe credeti ca am avea nevoie ?


 Cred ca Uniunea Europeana urmareste unul dintre principalele ei obiective dupa Strategia de la Lisabona : sa pastreze si sa implice profesional din ce in ce mai multe persoane trecute de 50 de ani. Se doreste cresterea fortei de munca fara a se recurge la imigratie care ar putea sa nu fie acceptata de populatie si sa genereze consolidarea Fortelor de Extrema Dreapta. In ceea ce ma priveste, cred ca trebuie sa dezbatem problema raportului calitate/cantitate in ultimii ani ai vietii, stiind ca nu avem deloc cifre demografice comparabile intre diferitele tari europene.

Later edit: In cadrul proiectului dedicat Anului european al imbatranirii active si al solidaritatii  intre generatii am mai publicat si