luni, 28 ianuarie 2013

20 de ani de Dileme

Dilema veche implineste zilele acestea 20 de ani. Despre cum s-au nascut ideea, titlul si palmaresul puteti citi in interviul cu Mircea Vasilescu. In cele ce urmeaza,ii voi sarbatori in felul meu asa ca pe Jocul Orb veti putea citi despre relatia mea "personala" cu DV.

Am inceput sa citesc Dilema la liceu... Era in perioada de existenta a suplimentului Vineri, in perioada in care traiau Zigu Ornea, Magdalena Boiangiu, Tita Chiper si Alex Leo Serban. Tot in liceu am inceput sa trimit articole... Temele pe care le propunea suplimentul Vineri erau un fel de provocare pentru adolescenta studioasa care eram si, mai mult decat a-mi exprima opiniile in formare, intelegeam sa ma documentez punctual si sa concep un fel de eseuri... Cu greu gaseam in scris un ton echilibrat intre opinie si ironie dar cred ca exercitiile de scris precoce mi-au servit. Asa cum cred ca mi-a servit teribil lectura constanta a Dilemei care m-a invatat exact ceea ce inseamna dezbaterea si necesitatea de a studia mai multe puncte de vedere inainte de a-ti forma o parere.

In perioada aceea citeam mult despre arhitectura, psihologia designului interior, Art Nouveau si Le Corbusier asa ca la un moment dat am trimis un articol despre cum "poti sa omori un om cu o casa la fel de bine cum l-ai omori cu cutitul" si despre efectul oraselor industriale asupra psihicului locuitorilor lor. A fost acceptat. Prima mea prezenta in Dilema, in suplimentul Vineri de fapt, purta un titlu pe care acum nu mi-l amintesc... daca nu cumva era un simplu "Psihologia habitatului"...

Au urmat alte cateva contributii despre care puteti afla aici... si sper sa mai am sansa de a publica in paginile lor si in viitor. In ceea ce ma priveste, DV este o prezenta constanta in viata mea de cititor si continua sa fie un mediator important in formarea opiniilor mele. Chiar mai mult, DV este o societate cu oameni frumosi care mi-as dori sa fie reprezentativi pentru Romania de azi.

La multi ani, Dilema veche!

Iar ca sa sarbatorim cum se cuvine, in cadrul Proiectului Jocul Orb, va aparea un nou interviu cu criticul si scriitorul Marius Chivu. Veti putea citi in curand o discutie foarte interesanta despre identitatea personajelor.

sâmbătă, 26 ianuarie 2013

Toalete in Paris

Stiu ca nu va asteptati sa cititi despre asta aici :) Dar, daca Andrei Plesu a avut dreptul la o scurta dizertatie despre WC-ul japonez, de ce sa nu aduc si eu in discutie doua toalete surprinzatoare identificate la Paris.

Cu exemplele vin eu dar va astept pe voi cu explicatia pentru ca nu am reusit sa inteleg ce cauta 2 bucati WC intr-o singura camera, fara pereti despartitori. Spatiul se afla intr-o cafenea chic de pe Champs Elysées. Asadar care e sensul/ scopul?

A doua fotografie infatiseaza oglinda din baia palatului de congrese din Paris. Nu se intelege foarte bine dar va explic. Caruselul cu tour Eiffel era un fel de proiectie insotita de muzica (un fel de holograma miscatoare) ce se vedea in oglinda.  Peretele roz si etajera se aflau in spatele meu si erau reale. Sub oglinda incepe sa se contureze robinetul si chiuveta. Asadar oglinda viitorului sau doar un surprinzator kitsch?




miercuri, 23 ianuarie 2013

The other woman

Edward Hopper - Office at night
"Ceea ce omisese si acum venea peste ea era de asemenea adevarat: in fiecare zi si in fiecare noapte, timp de sapte luni, ea, Alice Manfred, fusese insetata dupa sange. Nu dupa al lui, nu. Pentru el planuise motorul infundat cu zahar, cravate taiate, costume arse, pantofi taiati, ciorapi desirati. Acte de violenta malitioase, copilaresti, care sa il incomodeze, sa-i aduca aminte. Setea ei era indreptata spre lichidul rosu care curgea prin venele celeilalte femei. Un spit infipt si scos ar rezolva problema. (...) Visul ei preferat (...) era sa se inchipuie incalecand un cal, sa-l calareasca si apoi sa gaseasca femeia singura pe drum si sa galopeze pana o doboara sub copitele de fier ale calului; si apoi iar si iar, pana nu mai ramane nimic decat praful drumului in care sa se cunoasca urmele nerusinatei."
(Toni Morrison - Jazz)

Nu e ciudat ca femeile urasc intotdeauna cealalta femeie si, mult mai rar, barbatul? Probabil ca in putine randuri sunt capabile de atata rautate precum cea provocata de cealalta. Cu atat mai bizar si mai nejustificat cu cat iubirea reprezinta un pact cu partenerul, nicidecum cu toate femeile lumii. Intelegerea este intre ea si el, cel care o incalca este el, nicidecum cealalta care nu a promis nimanui nimic, care nu are nicio obligatie fata de nimeni, cu atat mai putin fata de iubita/sotia inselata, oricine ar fi initiat idila. Poate pentru ca un om nu poate fi teritoriul unui alt om decat daca alege acest lucru. Mult mai rar vezi la barbati instinctul de a se razbuna pe celalalt. Statele au pacte de neagresiune, oamenii nu. 

Care e explicatia comportamentului acesta, ma intreb? Este vorba despre dovada palpabila a propriei umilinte? A propriilor defecte, atunci cand cealalta este ceea ce tu nu esti? De furia impotriva orbirii lui atunci cand cealalta nu e ceea ce nu esti, ci doar alta? Si de ce lui ii sunt harazite doar niste "disconforturi" (lui care de fapt a rupt pactul), in timp ce celeilalte i se pregateste crima?

Este asta un fel de instinct atavic pe care prin autoeducatie il putem depasi? In "O vara fara barbati" a lui Siri Hustvedt, eroina, desi enervata de prezenta celeilalte pentru care sotul o parasise dupa vreo douazeci de ani de casnicie fericita (frantuzoaica, sani mari), nu se confrunta cu aceeasi ura. Cade in depresie, o depresie majora necesitand spitalizare, isi revine si viseaza legat de el, nu de ea. Una dintre putinele femei sau eroine care inteleg sa isi dirijeze astfel aversiunea.

Voi ce credeti?

PS. De ascultat in timp ce cititi.

duminică, 20 ianuarie 2013

Hey, kid, you know how they're gonna call you?

La fel ca jumatate din Romania sau poate ca jumatate din bloggerii ei :), in weekendul asta am vazut Django Unchained la care pofteam de aproximativ o luna, de cand aud tot mai mult vorbindu-se despre el.

Nu ma intind la discutii privind povestea: stiu sigur ca rezumatul l-ati citit in alta parte. Vreau sa spun doar ca de mult timp cinema-ul n-a mai indraznit sa atace tema sclaviei decat sub forma romantica a abolirii ei iar Quentin Tarantino o face cu prospetime, cu umor, cu critica (chiar i se reproseaza uneori ca filmele lui au un rasism invers: impotriva germanilor in Inglorious Basterds, impotriva albilor aici, ceea ce dupa parerea mea e un fel fals de a pune problema), in stilul sau propriu.

Cand ma uit la unele filme ale lui Tarantino (Kill Bill 1 & 2, Django), am senzatia unei bucurii copilaresti in fata unei benzi de desene animate la care razi in hohote si speri ca eroul  sa castige. Nu ma socheaza violenta pentru ca exista ceva atat de ostentativ in ea incat este apriori ireala, mai ales in ceea ce priveste sangele, exploziile viscerelor si alte cateva. Probabil sunt mai putin imuna la biciuri si sfartecari. Insa e clar: filmele lui Tarantino nu ma ingrozesc, nu imi genereaza angoase si cosmaruri. E atata autoironie pe alocuri incat esti constient in fiecare secunda ca privesti un film care iti produce stare de bine, zambete si empatie si care la final te poate lasa reflectand la un subiect cu siguranta important dar care pana atunci nu te atinsese. Ca sa va dau un exemplu de eficienta :), mi-a deschis imediat apetitul sa o citesc pe Toni Morrison, de ale carei carti ma simteam cam nevizata pentru a le incepe mai atunci cand pe lista de lecturi aveam scrieri menite sa ma inspire pentru un proiect sau altul.

Dar sa revenim la Tarantino...Ma amuza teribil eclectismul coloanelor sonore care par sa faca parte din autoironia filmelor sale. Apoi are un gen de scene recurente... Mai tineti minte cum erau filmati in clar obscur eroii bandei lui Bill defiland plini de ei pe background muzical? Well, e genul de scena pe care o veti revedea aici. Da, Tarantino e un manierist :)

Nu inchei fara sa mentionez actorii. Toata lumea a scris despre rolul minunat (de respingator) al lui Samuel L. Jackson. Jamie Foxx e teribil de convingator. La fel si Cristopher Waltz care il interpreteaza pe Doctor Schultz, cu mentiunea ca personajul sau devine mai neted si mai putin surprinzator in a doua parte a scenariului, ceea ce inseamna ca pierde din farmec. Insa in a doua parte apare Leonardo DiCaprio din ce in ce mai bun in roluri 'negative'.

Iar Quentin Tarantino in calitate de scenarist e un excelent partener pt Q.T regizorul. Daca dupa Kill Bill nu plecati acasa fara sa va amintiti "the five point palm exploding heart technique" sau de Bill spunand "Do you find me sadistic?", well, dupa Django sigur va veti aminti replica asta:

"Hey, kid, you know how they are gonna call you? The fastest gun in the South!"

Enjoy!

sâmbătă, 19 ianuarie 2013

Edward Hopper: o expozitie de succes

Edward Hopper- Autoportret
In plina perioada de solduri, la Paris o expozitie de pictura se prelungeste cu trei zile, interval in care poate fi vizitata 24h/24. Da, o expozitie de pictura, nu un superstore. Este vorba despre retrospectiva pictorului american Edward Hopper (1882-1967), un reprezentant al naturalismului american vesnic indragostit de Paris.

Robert Henri - Studenta la arte

Cred ca i-ati mai zarit picturile pe blog pentru ca le folosesc frecvent ca sa ilustrez ceea ce inseamna angoasa, instrainare, singurate in societatea contemporana. Hopper si-a orientat atentia catre clasa de mijloc americana si a pictat-o realist, transmitand insa cu sensibilitate emotia, dezamagirile, ezitarile, vulnerabilitatile si, iarasi, angoasa si singuratatea oamenilor.


Hopper a fost casatorit cu Josephine, pictata mai jos in chip de studenta la arte de catre profesorul lor, Robert Henri. Josephine a fost o pictorita extravertita, a fost indragostita ca si sotul ei de teatru si cinematografie si de-a lungul vietii si-a lasat cariera de artist pe planul doi pentru a manageria cariera, intalnirile, expozitiile, interviurile sotului ei. Hopper in schimb era singuratic, introvertit si taciturn si, in marea majoritatea a timpului, un individ destul de prost dispus si destul de critic cu ceilalti dar nu neaparat din rautate. Cel putin asa ni-l infatiseaza cartea lui Karin Muller, o carte slabuta scrisa la persoana I ca o pseudomarturisire a pictorului, carte al carei unic merit este acela de a expune rapid si relevant povestea vietii lui Hopper.

Dincolo de modul in care rezonez cu Hopper asa cum rezonez cu prozatorii americani, am fost insa profun uimita de afluenta la expozitie. Incerc sa obtin un e-ticket din luna octombrie si pe data de 22 noiembrie se mai putea achizitiona bilete de-abia pentru 14 si 17 ianuarie. Am ales data de 17 pentru ca se potrivea cu un curs de-al meu in zona. In afara de cei care au tichete electronice cu care trebuie totusi sa astepte in jur de 30 de minute, o serie de vizitatori stau la coada afara pentru intrarile obisnuite. Coada dureaza aproximativ 2 ore si, in ultimele zi, temperatura era de -5° Celsius.

Nici in sali lucrurile nu stau mult mai bine. Aveti intr-o alta poza aspectul unei dintre sali in momentul in care am intrat. Pentru un moment de liniste cu una din picturile mele favorite, The morning sun, am asteptat aproximativ 10 minute.

Am mai vizitat de-a lungul timpului expozitii in conditii similare. Ma bucur sincer de aceasta popularitate a artei dar realizez ca placerea este mult redusa prin destramarea spatiului intim. Ca sa intelegi personajele ai nevoie de timp si de intimitate in compania lor, in compania deprimarii si deznadejdii lor, de aceea poate risti uneori sa ratezi sensul. Dupa cum spuneam perseverenta mi-a adus cateva momente de liniste cu The morning sun si cu Nighthawks asa cum mi-a facut mare placere sa citesc antologia de proza Relire Hopper cu fragmente din Paul Auster, Ann Beattie, Norman Mailer, Leonard Michaels, Walter Mosley, Grace Paley si James Salter, pe masura ce ma indepartam de intalnirea mea cu el.

vineri, 18 ianuarie 2013

Blogger european

Jocul Orb este Blog European iar eu sunt Blogger European 2012. Asa arata rezultatele concursului Reporter european 2012 la sectiune Blogger, in urma unei campanii organizate de Reprezentanta Comisiei Europene in Romania si sprijinite de Blogal Initiative.

In total  au castigat acest premiu sapte jurnalistisi trei bloggeri iar componenta juriului ma onoreaza si imi dubleaza bucuria de a ma afla pe locul intai:
- Ioana Avadani, directorul Centrului pentru Jurnalism Independent
- Luca Niculescu, redactor sef RFI
- Cristina Bazavan, blogger si jurnalist,
- Cristian China-Birta, blogger
- Carmen Praja, asistent in cadrul departamentului de presa al Reprezentantei Comisiei Europene in Romania (RCE)

Vreau sa trimit felicitarile mele catre ceilalti jurnalisti si bloggeri care au castigat acest concurs si multumirile mele cititorilor blogului si comentatorilor frecventi.

Ce inseamna asta pentru voi? Din cate am inteles inseamna ca va asteapta o serie de reportaje de la Bruxelles unde voi pleca in calitate de blogger acreditat. Printre preocuparile mele acolo se afla sanatatea, cercetarea, educatia si cultura, adica fix acele domenii neglijate in Romania dar care ne fac sa devenim adevarati cetateni europeni. Iar anul 2013 este Anul European al Cetatenilor.

Mai multe date despre premiu veti afla dupa 11 februarie 2013 cand va avea loc festivitatea de premiere. Atunci veti putea citi mai multe despre ce s-a intamplat la ceremonie si despre ce va urma pe Jocul Orb.

Profit de ocazie ca, total lipsit de modestie, sa va reamintesc ca pe 2 Martie 2013 blogul va implini 3 ani. Castigarea concursului este un cadou tare frumos pentru aceasta varsta asa ca sper ca in luna februarie sa pot organiza niste concursuri astfel incat sa impart si eu ceva premii cu voi.

joi, 17 ianuarie 2013

Zgomotul de tren

Stau la un hotel de langa o gara pentru ca in ultimele trei zile am facut aici cursuri intense de chirurgie oncologica. Gara nu e gara in adevaratul sens al cuvantului, pe aici trece o ciudatenie de tren de ecartament redus, un fel de marfar boem.

Si astazi in prima seara in care nu adorm imediat ce ma intorc de la curs + masa, aud zgomotul de tren, fluieratul lui timid, duduitul sinelor...Si imi amintesc de copilarie, de serile in care plecam de la bunica mea si mi se parea ca va trece o vesnicie pana ne vom vedea din nou. In serile alea poposeam intr-o casa in care auzeam trenurile de noapte si mi-ar fi placut sa fiu in oricare dintre ele ca sa ma pot intoarce la ea. Aveam 6 ani si adormeam cu o bluza de-a ei in brate...

Voua ce poveste va spune zgomotul de tren?

PS. Poza de aici.

joi, 10 ianuarie 2013

Pofte de calatorie

Suntem in 2013 si oamenii harnici isi fac din timp planuri de vacanta. Nu e cazul meu pentru ca n-am reusit niciodata sa stiu cu 6 luni inainte unde si cand voi pleca la vara.

Totusi prietenii imi calatoresc inca de la inceput de an si bine fac, am si eu niste deplasari in vedere anul acesta, una chiar legata de blog dar va voi spune la momentul potrivit, asa ca mi se intampla sa ma joc in gand cu locurile in care mi-ar placea sa ajung.

The world is big and salvation lurks around the corner zice titlul unui film care ma asteapta sa-l vad.
Asadar care sunt top 3 destinatii la care visati? Hai sa zicem asa: din Europa si din lume, ca sa nu va las prea mult l’embarras du choix.

My choices

Europe
- London - can't wait to get back
- Costa Amalfitana - O, sole mio! :))
- southern Spain - Granada con lindas mujeres y amor

the world:
- Thailanda
- Mexic
- African safari

Randul vostru/ your turn! Top 3 destinations you dream about in Europe and in the entire world.

marți, 8 ianuarie 2013

A separation si alte filme

Sunt intr-o perioada tare cinefila :) asa ca vad des filme. Am o adevarata nostalgie cu filmele alb-negru pe care le vedeam in perioada copilariei astfel ca pe lista gasiti o groaza de Paul Newman, Cary Grant, Katherine Hepburn, James Stewart, Natalie Wood etc, de Oscaruri and stuff de prin anii 80 (care insa imi plac de multe ori mai putin decat atunci cand le-am vazut prima dat) si ... filme non-hollywoodiene.

In aceasta categorie s-a incadrat A separation (2011), film iranian ce povesteste drama unei familii moderne din clasa medie atunci cand se confrunta cu divortul. Simin vrea sa-si paraseasca sotul, pe Nader, pentru a pleca impreuna cu fiica ei de 11 ani intr-o alta tara care sa le ofere un viitor mai bun. Nader nu doreste sa plece pentru a nu-si abandona tatal varstnic suferind de Alzheimer. Asa ca Simin se muta la mama ei lasandu-l pe Nader impreuna cu fiica lor, Termeh, care refuza sa isi insoteasca mama de teama ca asta ar face ca separarea parintilor ei sa fie permanenta. Dupa mutarea lui Simin, o femeie emancipata (conduce, lucreaza ca profesoara etc) care se ocupa totusi de camin, o alta femeie este angajata pentru a face 'munca femeilor in casa' si mai ales pentru a avea grija de tatal bolnav. De aici situtia se complica si apar o serie intreaga de probleme.

Filmul este complex din punct de vedere emotional, are un caracter universal (vorbeste despre divort) dar si un caracter specific destul de bine conturat (importanta religiei si a gradului de aderenta la propria religie, sistemul de justitie, feminism si islamism, alegerile dificile intre solutiile principiale si cele convenabile, adevar etc). Leila Hatami (Simin) si Peyman Moadi (Nader) isi interpreteaza rolurile intr-o maniera extrem de credibila iar scenele de debut si de final sunt suficient de impactante pentru a face din film o opera completa.

Dupa ce am vazut in Time Top 20 list of movies to see in 2013 stiu ca, pe langa mult asteptatul Django Unchained, vreau sa vad si Gangster Squad, The Great Gatsby, Stoker (din trailer, de obicei suava Nicole Kidman pare sa faca un rol grozav de mama abuziva si instabila)  si The place behind the pines. Pare anul lui Ryan Gosling, un actor care imi place tare dupa Blue Valentine si Murder by numbers (cand era mic). Simpatic in Crazy, stupid love si de vazut in Drive :).

duminică, 6 ianuarie 2013

Partizanat si propaganda

James Ensor (sursa)
Aflu astazi ca, pentru posturile de referenti in strainatate ai ICR, a doua faza a concursului trebuia sa se desfasoare in saptamana 7-11 ianuarie, conform regulamentului de concurs. Numai ca ... stupoare... castigatorii au fost anuntati de pe data de 4 ianuarie.

Altfel spus, cu totii stiam ca o serie de concursuri sunt trucate dar acum a disparut si minimul de jena in care ne prefaceam ca ne pasa macar de regulament. Am atins o noua etapa. Aceea a abuzurilor fara perdea.

As tinde sa cred ca exista doi factori care permit exisenta unei astfel de situatii.
Dupa mine ei sunt:

1. absenta/placiditatea societatii civile
2. proasta calitate a presei.

In ceea ce priveste placiditatea societatii civile, ea provine din lipsa de educatie, de cultura civica, de coeziune si solidaritate (o vedem si la nivel de categorie sociala sau profesionala, ce sa ne mai miram de un intreg popor), precum si din aprigul partizanat. Cand romanii sunt partizani (de dreapta, de stanga cel mai frecvent) nu mai exista logica, bun simt, argumente, exigente. Ei sustin si injura cu orice pret, sfidand ratiunea. De exemplu pe forumurile ziarelor. Insa politica si soarta tarii sunt arena de dezbatere, nu de umori si viscere. Ori lucrul asta oamenii nu l-au inteles. Oricat de mult iti doresti politica de stanga (protectie sociala, etc), nu poti sa treci cu vederea abuzuri precum plagiate, concursuri trucate etc. Asa cum oricat de mult iti doresti politica de dreapta nu poti inghiti licitatii incorecte si delapidare de peste tot. Societatea civila ar fi prima care ar trebui sa vocifereze aici, indiferent de culorile politice ale celor care o alcatuiesc. Si ma intreb: nu exista alta solutie decat iesitul in strada? Una mai putin pierzatoare de timp si mai constructiva nu avem?

Proasta calitate a presei. Da, chiar daca exista oameni minunati printre ziaristi (acum imi vin in minte doar exemple de jurnalism cultural si storytelling dar probabil ca-s mai multi), presa e proasta. E proasta pentru ca sufera in mare parte de aceeasi boala ca si poporul: e afiliata politic pana dincolo de logica. Ziarele normale au o oaresicare inclinatie politica ( in Franta, Le Monde e de stanga, Le Figaro de dreapta, sper sa nu ma insel). Dar asta nu inseamna ca inghit toate viciile exponentilor PS, respectiv UMP, nici ca isi schimba culoarea politica in functie de patron. In Romania, sa luam exemplul Cotidianul - eu mi-l amintesc de dreapta, acum inteleg ca e de super stanga. Iar rasturnarea culorii politice se face intotdeauna in exces. Prin partizanatul asta puternic, presa isi pierde din credibilitate, devine organ de propaganda. Ea poate intotdeauna fi minimalizata prin argumentul ca 'tine cu ceilalti' iar jurnalismul adevarat de investigatie e aproape absent, fiind inlocuit cu mult mai imbuibata poveste politica de tip telenovela.

Andrei Marga poate fi sanctionat de catre societatea civila si prin presa. Doar ca nu avem nici una, nici alta. Asa ca nu mai ramane sa avem decat NOROC!


sâmbătă, 5 ianuarie 2013

Cateva precizari

sursa foto
Dilema Veche de pe data de 3 ianuarie cu tema "Migratorii" gazduieste articolul meu "Trei lectii de la o generatie emigrata". Am contribuit cu mare placere la aceasta tema mai ales ca, pe masura ce iti traiesti cariera de ambele parti ale Europei, aduni povesti si probleme despre care vrei sa vorbesti.

Totusi as vrea sa aduc o serie de multumiri si sa fac o serie de precizari legate de un subiect cu care am tot fost 'atacata' de-a lungul timpului.

Multumirile merg catre fostii studenti care mi-au raspuns la intrebari si mesaje, uneori insistente, uneori instigatoare:); mai merg si catre H. care a avut rabdare sa citeasca vreo trei variante si sa ma ajute la editarea textului; mai merg si catre Cristi Lupsa care a insistat ca povestea generatiei plecate trebuie spusa: n-am inca povestea propriu zisa, asa ca deocamdata am folosit cateva detalii intr-un articol de opinie personala insa sunt sigura ca ... the time will come :).

Asta a fost pastila indulcitoare pentru cele ce urmeaza.

In 2007 sau 2008 a aparut un interviu cu mine intr-un ziar dedicat zilei de 8 martie. N-am regasit exact citatul dar spuneam acolo ca, dupa mine, trebuie sa ne realizam in Romania si ca cei care pleaca sunt fie exceptionali si nu au in tara mijloacele pentru a se putea realiza (laboratoare, dotare, mediu competitiv etc), fie sunt mediocri. De atunci, cativa oameni m-au asteptat mereu pe la cotituri sa imi dea in cap cu ideea asta, ca cei care pleaca sunt mediocri. Ba chiar, cand am fost plecata mi s-a batut obrazul "pai te-ai rezgandit? nu erau migratorii niste mediocri?"

Profit de textul din DV ca sa aduc niste lamuriri:

1. nu inseamna ca daca am plecat si eu acum 2 ani, asta anuleaza afirmatia privind mediocrii.

2. parerile pot evolua, se pot nuanta cu timpul. Chiar daca am facut afirmatia de mai sus, nu inseamna ca nu am dreptul sa invat cate ceva din viata si sa o schimb, partial sau in totalitate.

3. contextul de atunci era aderarea la UE. Sufla un curent de aer proaspat prin toate institutiile medicale pe care le-am vizitat eu la perioada respectiva. Dupa aderare, in multe dintre ele, curentul de aer proaspat a incetat. Tocmai terminasem facultatea, incepusem sa public  din Romania in jurnale internationale, aveam tot dreptul sa fiu optimista legat de sansele pe care le are un individ in tara. Am in continuare respect pentru multe aspecte legate de locul din care am plecat (Fundeni).

4. cred in continuare ca iti trebuie curaj si forta ca sa te bati cu sistemul in Ro. Cred in continuare ca plecarea reprezinta o cale dificila (da, esti strain, traiesti in mijlocul altei civilizatii, nu iti vorbesti limba) dar mai usoara decat a ramane si a schimba situatia din tara. De multe ori, poate ca cei care raman ajung ei sa fie schimbati de catre sistem.

5. ce voiam sa spun prin afirmatia aceea e ca avem mai multe categorii valorice: exceptionalii care de obicei se realizeaza pe la Universitatile din SUA, cei buni si foarte buni (acestia prin perseverenta ar fi avut o sansa in viziunea mea de atunci sa se realizeze in tara. Nu e fundamental gresit dar este dificil dupa judecata mea de azi), cei mediocri (stiu cate ceva dar nu foarte mult si pleaca sa se foloseasca de parghiile deja create, fara sa fie nevoie sa creeze ei insisi), cei slabi (de ei dincolo nu are nimeni nevoie iar la noi au nevoie sefii nesiguri pe capacitatile lor).

Ar fi o ipocrizie sa credem ca toti cei 15-20000 de medici care au plecat sunt de top. Stiu ca in Universitatile romanesti se da zece cu toptanul (me included) dar asta nu ne echivaleaza pe toti cu mici genii ale medicinei. Statistic ar fi fost imposibil ca toti cei 15000 sa se afle in primii 5%.

Conform DEX '98:
MEDIÓCRU, -Ă, mediocri, -e, adj. 1. Care se află între două limite extreme, mijlociu, potrivit; care nu iese din comun, nu se evidențiază prin nimic, modest, banal. 2. Lipsit de inteligență, de capacitate ori cultură, de spirit; fără valoare. [Pr.-di-o-] – Din fr.médiocre. 

Sensul folosit de mine era primul sens citat din dictionar. E logic ca majoritatea absolventilor unei facultati sunt mediocri fata de colegii iesiti pe primele, respectiv pe ultimele locuri. E la fel in orice tara. Majoritatea medicilor din lume sunt mediocri. Din tara pleaca din ce in ce mai multi medici. Intr-o atare situatie, afirmatia mea are si sustinere statistica. Nu trebuie sa ne lezeze, dimpotriva un feedback realist e o sansa de a deveni mai buni (me included).

Simteam de mult nevoia sa clarific lucrurile astea. Ma bucur ca le-am spus acum si aici. In felul asta de fiecare data cand imi mai reproseaza cineva afirmatia de atunci il/o trimit aici pentru precizari si pornim discutia de la premisele potrivite. 

Pe curand!

vineri, 4 ianuarie 2013

Forta

La inceput de an caut lucruri frumoase drept inspiratie. M-a impresionat flashmobul de mai jos pentru ca are o forta aparte. Mi-ar placea sa vad intr-o zi ceva asemanator organizat intr-o campanie pentru sanatate. Muzica ne poate mobiliza si ne poate face solidari... Ea naste vibratie.


marți, 1 ianuarie 2013

1 ianuarie

Buna dimineata si La multi ani! (cred ca e ora potrivita pentru ambele, nu?)

Nu uitati ca ce faceti de 1 ianuarie faceti tot anul asa ca nu uitati sa va ridicati din pat, sa deveniti prezentabili, sa fiti zambitori si politicosi cu lumea, calzi si directi cu oamenii care va merita apropierea, sa va organizati pentru anul care vine (Moleskine-ul meu a primit o groaza de adnotari azi), sa cititi, sa scrieti poate, sa vedeti un film sau sa rasfoiti un album de arta, sa meditati, sa va plimbati, sa faceti un pic de ordine, sa trageti aer adanc in piept, sa evitati ranchiuna sau reprosurile, sa faceti sport (nu are cum sa ne prinda altfel decat bine mai ales dupa cantitatea de mese din ultima saptamana), sa dansati, sa va insotiti activitatile de muzica.

Bine ai venit, 2013! The journey has just begun.

De maine, back on the track with the real thing :)

Sursa foto.