luni, 29 iulie 2013

Click here for a full image of yourself...

"M-am gandit adesea ca nici unul dintre noi nu suntem cel care ne imaginam ca suntem, ca fiecare om normalizeaza teribila stranietate a vietii sale launtrice prin intermediul unor felurite fictiuni convenabile. Nu intentionam sa ma mint, dar intelegeam ca sub sinele in care crezusem se afla o alta persoana, care ratacea in acea lume paralela despre care vorbise Miranda - de-a lungul unor strazi si pe langa niste case ce aveau cu totul alta arhitectura"
(Tristetile unui american - Siri Hustvedt)
***
Prin introducerea de la Trei nuvele exemplare si un prolog a lui Miguel de Unamuno am citit o idee a lui Oliver Wendell Holmes. Cand A si cu B vorbesc, in discutie se afla de fapt sase persoane: A asa cum il vede B, A asa cum se vede pe sine, A asa cum l-a lasat Dumnezeu, B asa cum il vede A, B asa cum se vede pe sine, B asa cum l-a lasat Dumnezeu.

***
Cateodata am senzatia ca pot identifica macar o parte din ce cred ceilalti ca vad. E o constatare ce poate fi aducatoare de amaraciune, de ironie si, uneori, rar, de bucurii. 

Alteori, cand imi fac socotelile cu mine, am senzatia ca vad discrepanta intre modul cum ma privesc eu si modul cum as fi de fapt, fie ca diferenta da cu plus sau cu minus. In momentele astea reusesc sa vad doar acel delta, diferenta, dar nu pot sa fac totalul.

***
Vi s-a intamplat sa realizati diferenta dintre cel/cea pe care o vedeti in oglinda si voi insiva?

joi, 25 iulie 2013

The mirror has two faces

Romania vs Europa? Romania vs ceilalti? de ce e Romania altfel? cum altfel? e mai buna? e mai proasta?

Dilemele noastre de raportare la ceilalti fac sa curga multe cuvinte. Mi-e clar ca stadiul nostru de dezvoltare psihointelectuala e inca acela in care ne definim eul prin ceilalti. Exist in raport cu ce cred ceilalti despre mine, ma hipotrofiez sau ma hiperbolizez ca reactie la cuvintele/ideile/prejudecatile lor dar nu sunt capabil sa identific trasaturile mele aproape precum un copil de 1-2 ani nu e in stare sa conjuge verbele la persoana I singular si sa il spuna pe eu.

Pe retelele de socializare circula un text scris de o studenta la Londra. Este patimas si intens pro-romanesc dar nu patima ii este pacatul cel mai important. Textul este lipsit de argumentari valide ceea ce in sine poate insemna ca nici sistemul de invatamant londonez nu mai este ce a fost: in structura sa clasica bachelorul si masterul asigurau macar atat - capacitatea absolventului de la a-si sustine o teza enuntand antiteza si realizand, la final, sinteza ideilor.

Iar autoarea textului nu pare a sesiza un lucru: nu este suficient ca un sistem sa fie diferit de altul pentru ca sa devina mai bun. De asemenea, nu este suficient ca un sistem sa ne fie mai familiar decat altul pentru ca sa devina superior celui necunoscut. Iar anumite principii nu au semnificatie axiologica doar pentru ca apartin semnatarului textului. Valoarea/importanta lor trebuie dovedite.

Sa ne intelegem, critic textului din prisma cuiva care a simtit candva asemanator: ca o anumita tara straina e infioratoare, ca nu m-as putea obisnui nicicand si ca numai 'acasa' poate avea loc implinirea unui roman. Critic textul si din prisma cuiva care a simtit opusul: ca civilizatia e esentiala si ca nu m-as mai putea reobisnui cu absenta ei. Si apoi critic textul din prisma cuiva care stie ca nu detine adevarul universal si care a invatat pe propria piele ca viata are nuante si rasturnari de situatie dar un lucru e sigur: logica lui Aristotel ramane o investitie solida, chiar si la 2000 de ani distanta.

Autoarea textului echivaleaza cenzura comunista cu political correctness fara a privi inspre notiuni precum eficienta, rezultat, sanse egale. Ea desfiinteaza avortul drept o "crima in pantec", fara sa cantareasca efectele la nivel de societate ale legalizarii acestuia (adolescente care si-au putut continua studiile fara sa plateasca toata viata o greseala de 'tinerete', numar de copii abandonati, numar de copii bolnavi, copii nascuti si nedoriti care au purtat stigmatul etc). Craciunul si Pastele doar pentru ca sunt ale noastre sunt aprioric superioare Allahului "lui" (subliniez aceasta distantare pentru ca aici se sugereaza ca Allahul lui nu e si Allahul nostru in timp ce Dumnezeul nostru e, bineinteles, al tuturor). "Aici nu exista nici un fel de profunzime" vine apoi in enumerare precum un verdict (si am dedus asta din faptul ca...? si cu autoritatea morala a celui care...?). Ba mai mult:" putini mai stiu iubi" iar feminismul distruge relatiile barbati-femei. Care e unitatea de masura a iubirii si coeficientul Beta de regresie pt variabila independenta feminism?

Daca astea ar fi argumentele ce ar trebui sa cantareasca la intoarcerea cuiva pot sa afirm urmatoarele:

- prefer lipsa de profunzime a unei societati care intelege ca oamenii sunt diferiti si au religii si preferinte diferite, ca au valori si crezuri politice diferite, ca frumuesetea lor consta in diversitate si in creativitatea pe care aceste backgrounduri atat de diferite le-o confera;
- prefer sa cantaresc efectele sanitare si umane ale unui act precum avortul (pe care dpdv personal nu il admir deloc) decat sa ma pripesc sa il elimin ca fiind in afara oricarei etici;
- prefer sa ascult oamenii povestindu-mi traditiile societatii din care provin intr-o tara globalizata decat sa ma ferec in compartimentul de tren fredonand a 25-a oara aceleasi melodii hippiote si asteptand sa mituiesc nasul;
- da, prefer o societate care isi plateste indivizii in asa fel incat acestia sa nu fie nevoiti sa mearga cu nasul asa cum prefer niste indivizi care muncesc cu gandul ca si maine trebuie sa existe industrie care sa plateasca sanatatea si educatia copiilor lor;
- prefer o societate in care femeile sa fie 'jignite' cu posturi de conducere si cu functii politice si sa fie nevoite sa poarte singure de grija feminitatii lor, nu sa lase toate acestea in mainile altora, nu sa le lase  sa fie hotarite pentru ele de catre ei (care probabil stiu mai bine ce e bine). Multumesc pentru grija, incerc sa ma descurc!
- prefer o societate in care subtilitatea nu a fost inca stearsa, in care inteligenta se masoara si prin reactivitatea la nuante, in care savoir vivre nu inseamna sa stii sa ii injuri pe cei care te enerveaza in trafic, nici sa refuzi sa le surazi celor cu care vii in contact la munca doar pentru ca ai foarte multe griji personale;
- prefer o societate formata din oameni care au fost invatati sa gandeasca si sa argumenteze, nu sa invete comentarii cu 'expresii frumoase' pe dinafara;
- prefer o societate in care mi-am ales sa traiesc uneia care ma constrange;
- prefer o societate vie, creativa, subtila si inteleapta.

Iar aceasta societate ar putea fi foarte bine Romania. Intr-o buna zi.

Datorita dezvoltarii mijloacelor de comunicatie, e aproape inutil sa mai spun ca n-avem unde fugi, ca nu avem cum sa ne inchidem in muntii nostri in aceasta Romanie perfecta care ar trebui sa reziste de-a lungul secolelor influentelor nefaste. This is history. Si-apoi daca ne uitam la ce am realizat noi in timp si comparam asta cu alte tari, s-ar putea sa nu reiasa ca suntem in avantaj. Si ma gandesc la economie, cultura, educatie, sanatate, politica.

Da, e valid sa ti se faca dor de tara pentru ca acolo sunt lucrurile si valorile care iti plac tie ca individ. E probabil valid in orice context sa ti se faca dor de tara... Dar a presupune ca ceea ce iti place tie este superior dpdv axiologic, asta da eroare logica.

And the mirror always has two faces...

marți, 16 iulie 2013

Din respect pentru fluturi...

Mi-am amintit acum doua seri, in timp ce ma luptam sa ignor fluturii gri, voluminosi, de noapte,care dau ocol lampadarelor, ca un fluture are o viata de cateva zile, cel mult cateva saptamani. Ma gandeam ca din respect pentru fluturi n-ar trebui sa ne plangem de greutatea existentei noastre in care, in conditii normale, avem intotdeauna la indemana TIMP pentru a ne rezolva problemele. Ca dincolo de toate zambetele care se sting, avem ani conturati la orizont, ani in care surpriza poate astepta la usa, ani in care viata se poate metamorfoza in ceea ce ne place sa numim bine.

***

Si-apoi mi-am dat seama ca, desi de regula avem timp, uneori timpul se termina. Am ingrijit un pacient homosexual care traieste alaturi de partenerul lui de viata de 43 de ani. Sunt mai longevivi decat majoritatea cuplurilor heterosexuale pe care le cunosc. S-au cunoscut in facultate si au descoperit ca au aceleasi pasiuni: antichitatile, brocantele, calatoriile... Si au petrecut 43 de ani calatorind, cumparand antichitati, urmarind targurile de brocante. Si-apoi... n-a mai fost timp. Pacientul meu a fost diagnosticat in faza metastatica a unei maladii neoplazice. Mai are cateva saptamani. Saptamani in care nu vrea decat sa incheie casatoria cu partenerul de viata astfel incat casele pe care le-au construit impreuna sa ii poata ramane acestuia, asa cum se intampla in orice cuplu. Ciudat, nu m-am gandit niciodata la forma aceasta de alinare pe care legea, aprobata de curand si atat de dezbatuta, o aduce celor pentru care timpul aproape s-a terminat.

***
Citesc Tristetile unui american de adorata mea Siri Hustvedt, o carte primita cadou de la o prietena draga. Personajele principale sunt un frate si o sora, aflati la varsta adulta, care si-au pierdut tatal. Fratele, Erik, este psihoterapeut si a trecut recent printr-un divort. Sora, Inga, si-a pierdut sotul iubit din cauza unei boli neoplazice. Intr-un fragment, Inga ii relateaza lui Erik singura perioada dificila din casnicia ei. Ea tocmai scria o carte de eseuri si era tare nefericita de rezultat. Erik o intrerupe spontan protestand "dar cartea aceea a fost foarte bine primita".

Inga raspunde:
- Dragul meu frate, esti psihoterapeut. Ar trebui sa stii ca nu realitatea e problema.

Imi rasuna si acum in mine ca lucrul cel mai adevarat pe care l-am citit de catva timp incoace.

***

Asadar, din respect pentru fluturi, ganditi-va ca nu realitatea e problema.

sâmbătă, 6 iulie 2013

Winter Journal

What are you supposed to do when your heart enjoys a book in spite of your mind's insistent, recurrent signals that it could have been better?

Will you choose the path of your brain or the path of your emotions? Will you judge it as a writer or as a reader?

Well, I know what I used to do: I used to enjoy the book, maybe to weep at the final page, to read the end over and over again and then ... let the night pass by, sleep over it, try to put it under trial, discriminate right and wrong, strength and frailty, and put down on one page rather the critical products of my judgement than the feeble sensations of my reader-self.

Maybe not this time. Not so easily...

I have repeatedly shared with you my admiration for the Hustvedt-Auster family, the longing for being able to say one day, just like they did, that my significant relationship was "a very long conversation", the sometimes overwhelming joy and emotion that their books revealed in me (What I loved, A summer without men, The New York Trilogy) as well as their common fascination for the matters of identity.

It is almost unbearable for a 'groupie' like me to be invited in the personal universe of her writer and to resist all emotions. I submerged into the book, I almost undertook the invitation of the journey into Paul Auster's different homes over time as if it was a Universal studio's bus leading me to Bel Air, I completely overlooked the unconsistency of style and purpose and I jumped into self-indulgement every paragraph on each page. How else to go through a book that starts with my very personal immense fear as translated into the paragraph above (in the photo)?

I wanted to know how it feels like to be Paul Auster, how it feels like to grow old, how it feels like to look behind to the most terrible moments of your life, what it gives to measure up your life with the help of your trajectory, both in travelling and housing...

And then the sharp question on the final page: How many mornings left? Would we really want to know how many?

miercuri, 3 iulie 2013

Magia lui Akram Khan

Am stiut ca vreau sa vad DESH atunci cand am citit despre el la Cristina Bazavan, asa cum s-a intamplat si cu scrisorile lui Antonin Artaud catre Genica in lectura lui Carole Bouquet.

Biletele s-au vandut insa extrem de rapid de la anuntarea spectacolului, poate mai putin de doua saptamani. In momentul in care am reusit sa intru pe net DESH - Akram Kahn purta deja alaturi mentiunea "epuizat". Am sunat la casa de bilete, am scris un mail departamentului presa (cu linkuri si tot ce trebuie ca sa demonstrez ca merit sa intru :-) ), am obtinut un loc pe "lista de asteptare". Nimic mai mult.

In ziua spectacolului l-am sunat pe sotul meu si l-am intrebat daca vine cu mine la fata locului in cazul in care se returneaza ceva bilete. A spus imediat "ok". M-am mirat pentru ca mai incercasem de cateva ori strategia aceasta fara mare succes. Aproape as fi abandonat si eu incercarea ce nu avea prea multe sanse de reusita.

In fata teatrului, cel putin zece persoane cu pancarte pe care scria vizibil "caut bilet". Negociam cu mine modalitatile prin care as putea sa ma resemnez ca nu am vazut spectacolul. "Voi merge la Londra", mi-am zis. "Sau la Paris", am adaugat imediat. Ne-am impartit rolurile: eu trebuia sa cer ceva informatii de ultim moment de la biroul de presa iar H. trebuia sa stea in fata teatrului in cazul unui retur improbabil de cateva zeci de bilete.

Si-apoi H ma suna si imi spune cu o voce grabita "Am facut rost".

O doamna ne-a facut cadou pur si simplu doua bilete. Avea cinci bilete primite pentru ea si prietenii ei dar doi dintre acestia nu puteau veni. Am stat in primul rand, aproape de mijloc. Mi-am spus ca magia Akram Kahn a functionat si pentru noi asa cum a functionat in alt fel pentru Cristina. Si e inutil sa adaug ca magia a continuat tot timpul spectacolului...