luni, 28 octombrie 2013

Signac, sudul si Fata cu cercelul de perla

Le palais des Papes - Paul Signac
Expozitia dedicata lui Signac, expusa la Musée Fabre, a fost cotata drept una din retrospectivele cele mai interesante ale anului in Franta. Am reusit sa o vad cu putin inainte de inchidere si a fost, asa cum ma asteptam, mai aproape de confruntarea cu un exercitiu stilistic decat cu o veritabila emotie estetica.

Pointilismul are ceva ludic si tehnic, deopotriva, care imi placea foarte mult ca si copil. Acum il vad mai degraba ca pe o etapa evolutiva intre pictura impresionista si pictura de secol XX, interval in care artistii au invatat descompunerea imaginii in particule si culori. Un exercitiu stilistic care, de altfel, nu este lipsit nici de virtute, nici de estetica, dar care poate deveni obositor prin repetabilitate.

Retrospectiva lui Signac este aranjata cronologic ca mai toate expozitiile de acest gen ceea ce ajuta vizitatorul sa inteleaga evolutia paletei si a conceptiei. Dragostea pictorului pentru navigatie explica prezenta apei si a ambarcatiunilor in marea majoritate a operelor si evidentiaza lipsa scenelor casnice din lucrarile acestuia. Sotia sa pe terasa casei de la Saint Tropez, reprodusa alaturi, este unul din putinele contraexemple si tocmai de aceea am ales sa o includ in post.

In ceea ce ma priveste, m-a cucerit paleta abordata odata cu mutarea artistului in Sudul Frantei, preferinta clara pentru lumina, declinata inclusiv in nuantele de rasarit si amurg, izbucnirea vie a oranjului printre rozurile pale asa cum se poate vedea in tabloul de mai sus reprezentand Palatul papilor de la Avignon.
Julio Le Parc
Portretul lui Paul Signac - Theo van Rysselberghe











Cateva opere conexe, semnate de alti artisti, insotesc operele lui Paul Signac in aceasta calatorie. Printre ele mi-a placut portretul pe care Theo van Rysselberghe i l-a facut lui Signac precum si impactul pe care pictorul pointilist l-a avut dupa decenii asupra reprezentantilor Op-Art, ilustrat mai ales prin opera lui Julio Le Parc.

***
Pentru ca sa nu ies din imersia in pictura, m-am uitat apoi la filmul Fata cu cercelul de perla de Peter Weber dupa un roman de Tracy Chevalier, cu Scarlett Johansson si Colin Firth (asa sunt eu tematica: actorul din Pride and prejudice si subiectul conex expozitiei :D). O intriga imaginata pe baza tabloului omonim si a vietii lui Vermeer despre care se stiu foarte putine in afara de productivitatea scazuta (doar 35 de opere intr-o viata) si de gestionarea caminului de catre soacra.

N-am de gand sa incerc o cronica pentru ca e atat de vechi incat aproape sigur multa lume l-a vazut (2004). Insa vreau sa spun ca mi-a placut atmosfera (destul de silentioasa) si jocul cu lumina care a fost capitala in opera lui Vermeer.

Cred ca ar fi mai corect sa spun ca de fapt lumina e primordiala in pictura dar si in viata noastra cotidiana, in felul in care percepem lucrurile si mai ales in felul in care percepem frumusetea. O observatie buna pentru o zi de luni asa ca va doresc o saptamana luminoasa! :)

sâmbătă, 26 octombrie 2013

What men ought to be

Setul de expectatii pe care le avem de la viata este serios influentat de primele noastre experiente emotionale si intelectuale. Printre astfel de experiente se numara jocurile, filmele, lecturile, atmosfera de acasa, discutiile cu prietenii sau parintii. Altfel spus, inclusiv atunci cand vine vorba despre idealul de masculinitate, asteptarile ne sunt influentate de primele lecturi.

Poate ca nu am identificat sau nu sunt gata sa devoalez care este idealul meu de comportament feminin in relatia cu celalalt. Stiu sigur insa cum s-a slefuit in mintea mea idealul de masculinitate si nu am nicio indoiala ca Pride and prejudice a contribuit in mare masura la amandoua. Asa cum as putea oricand sa spun ca The ambassadors si The awkward age, apartinand lui Henry James, au influentat radical viziunea mea asupra vietii sociale. 

Daca gusturile mele literare de astazi se indreapta in special spre literatura de secol XX-XXI, daca astazi gasesc placere in conturul personajelor nevrozate, in situatiile ambigue, in exces sau in lipsa dezolanta de siguranta a eroilor, asta nu face decat sa sporeasca entuziasmul cu care constat ca, de fiecare data cand imi caut soliditatea si stabilitatea, ma reintorc tocmai spre romanul lui Jane Austen, da, tocmai spre secolul XVIII. Si gasesc asta extrem de reconfortant.

Nu am nicio indoiala ca, aparitiile repetate ale lui Darcy, in timpul lecturii si relecturii romanului, in serialul BBC, in filmul cu Keira Knightley, in Bridget Jones, in eseuri, chiar si indirect in The marriage plot a lui Eugenides, au slefuit si reslefuit treptat o unica idee (preconceputa poate, va acord dreptul sa spuneti asta) despre cum trebuie sa fie barbatii (in ceea ce ma priveste, bineinteles).

Cred ca lucrul acesta transpare dincolo de cuvinte in viata de zi cu zi. Cred ca mi se citeste Darcy-ismul in privire pentru ca rareori am parte de fateta alunecoasa, lipsita de onestitate, excesiv de flatanta si nesincera. Iar daca ea vine, se intampla, mai mereu, de la barbati mai putin inteligenti si mai putin capabili de a surprinde si analiza detaliile.

Dar sa nu divagam...  Am citit ceva critica literara si am incercat sa inteleg mecanismele prin care Mr. Darcy intruchipeaza idealul de masculinitate. Cinicii se concentreaza rapid asupra faptului ca este prezentat ca inalt, chipes si bogat. Cred ca bogatia este mai degraba un fel de artificiu Deus ex machina, un fel de instrument pe care Austen il acorda personajului ei dandu-i astfel posibilitatea sa solutioneze cu discretie toate problemele drei Elisabeth Bennet, in loc sa lase povestea sa esueze spre un final tragico-eroic. Bogatia mai este si un test al caracterului lui Elisabeth - ea il refuza pe Darcy atata timp cat propunerea acestui i se pare jignitoare. 
You are mistaken, Mr. Darcy, if you suppose that the mode of your declaration affected me in any other way, than as it spared the concern which I might have felt in refusing you, had you behaved in a more gentlemanlike manner." 
Are dreptate si nu are dreptate: modul in care vine prima cerere in casatorie arata faptul ca Darcy nu isi conciliase inca propriile exigente cu backgroundul dificil al alesei lui. Cu toate acestea, modul autoreflexiv in care este formulata propunerea ne revela un Darcy analitic, riguros, onest si intrucatva autodenuntator de sincer in fata lui Elisabeth.

In ceea ce priveste valoarea acordata frumusetii, Austen este destul de clara. Elisabeth evolueaza in ochii lui Darcy de la She is tolerable, but not handsome enough to tempt me, and I am in no humor at present to give consequence to young ladies who are slighted by other men la elogiul pentru "the beautiful expression of her dark eyes", care este si mai mult scoasa in evidenta de "exercise", o indrazneala pe care prietenii lui Darcy o critica aspru in timp ce acesta o apara. Frumusetea este de fapt reflectarea valorilor interioare si lucrul acesta este valabil si pentru Darcy, in aceeasi masura ca si pentru Elisabeth.

Inteligenta vie si uneori cinica a protagonistului este de fapt primul aspect care il singularizeaza pe Mr. Darcy, mai ales din momentul in care avem suficiente elemente ca sa intelegem cinismul ca pe o combinatie de timiditate, moralitate, lipsa de interes pentru complot si barfa sociala.
“I have faults enough, but they are not, I hope, of understanding. My temper I dare not vouch for. It is, I believe, too little yielding— certainly too little for the convenience of the world. I cannot forget the follies and vices of other so soon as I ought, nor their offenses against myself. My feelings are not puffed about with every attempt to move them. My temper would perhaps be called resentful. My good opinion once lost, is lost forever.” 
“I certainly have not the talent which some people possess,' said Darcy, "of conversing easily with those I have never seen before. I cannot catch their tone of conversation, or appear interested in their concerns, as I often see done.” 

Tensiunea dialogului intre Darcy si Elisabeth este clara chiar daca ocaziile sunt putine iar Darcy este mai degraba un taciturn decat un coseur simpatic. Tensiunea este data de inteligenta si finetea observatiilor celor doi, de contrastul dintre seriozitatea tenebroasa a lui Darcy si spiritul ludic, solar dar intepator al lui Elisabeth, dintre rasul ei deschis si surasul lui retinut dar incurajator (exista de altfel o intreaga teorie asupra importantei rasului in societatea secolului XVIII si in relatia celor doi).

Mai presus de inteligenta, seriozitate, spirit critic, sinceritate si soliditate, vin urmatoarele trasaturi ale lui Darcy: el se dovedeste in cele din urma capabil sa inteleaga si sa raspunda criticilor lui Elisabeth. Este un inceput in literatura. Personajul masculin este, in sfarsit, si altceva decat o suma de calitati apriorice care inspira dragostea eroinelor feminine: el raspunde unei "provocari" lansate de personajul feminin, este dornic si capabil sa se schimbe si sa isi asume ceva nou, in raport cu asteptarile ei.

De aici, avem de-a face cu un Darcy dinamic si decis, care ia initiativa, pe care se poate conta (sora, personalul de serviciu, prietenii si, in cele din urma, familia lui Elisabeth pot cu totii conta pe interventia lui salvatoare) dar care ramane la fel de sincer, discret si solid cum l-am cunoscut la inceputul romanului. In plus, lucru absolut admirabil: ia apararea femeii pe care o iubeste atunci cand ea nu este de fata (ei, da, sa nu imi spuneti ca nu cunoasteti persoane de ambele sexe care isi ironizeaza partenerii atunci cand acestia nu sunt prezenti).

Stiu ca in realitate, nu Darcy-ismul inspira dragostea si admiratia celor mai multe femei. Exista o intreaga mitologie fondata in jurul rebeliunii, nesupunerii, nesigurantei pe care o administreaza femeii spiritul alunecator al barbatului. De aici si teza mea asupra importantei primelor lecturi. Poate ca nu este vorba numai despre asta, cu siguranta inclinatia interioara a fiecareia dintre noi completeaza in propriul stil portretul idealului de masculinitate. Dar cred ca felul in care ne este modificata, slefuita emotia de primele personaje iubite, are un impact determinant asupra alegerilor noastre ulterioare.

“Elizabeth's spirit's soon rising to playfulness again, she wanted Mr. Darcy to account for his having ever fallen in love with her. 'How could you begin?' said she.
'I can comprehend your going on charmingly, when you had once made a beginning; but what could set you off in the first place?' 'I cannot fix on the hour, or the spot, or the look, or the words, which laid the foundation. It is too long ago. I was in the middle before I knew that I had begun.” 

Singurul lucru care imi lipseste din jurul povestii domnului Darcy este ideea ca mentinerea unei relatii frumoase este mult mai dificila decat initierea ei. Dar de aici incepe o alta lunga discutie despre loialitate, tentatie, redescoperire... Intr-un episod viitor :)

joi, 24 octombrie 2013

Delicii de toamna

Toamna devine uneori anotimpul micilor rasfaturi :) 

Acum cateva zile am strecurat in cos, in magazinul de producator de la care imi fac uneori cumparaturile, o cutie cu smochine proaspat uscate. Nu au nimic de a face cu smochinele smede, comprimate pe care le stiu din copilarie. Am avut senzatia ca e un fel de continuare a plimbarii pe care am facut-o cu vreo luna in urma. Nu mai tin minte daca v-am povestit atunci cum am cules mure si smochine proaspete direct din copaci salbatici si ce bucurii autentice mi-a produs gestul asta :)

Imi plac si castanele. Sunt indiscutabil legate tot de copilarie. Fierte, coapte si, mai nou, glacés :) La fel ca si smochinele confiate, prima generatie de glacés care apare pe la mijlocul lui octombrie este cea mai tandra... Iar castanele coapte, savurate intr-o dupa-amiaza inghetata la Toulouse, mi-au ramas in memorie :)

Strugurii ii preferam albi mai demult, acum cred ca imi plac mai mult negri. Nu stiu daca e vorba despre virtutile atat de promovate ale resveratolului sau pur si simplu de gustul lor parfumat :)

Anul acesta n-au fost dovleci pe lista de cumparaturi, poate de Halloween :) Si nici nuci n-am intalnit ca sa culeg nuci verzi. In schimb am gasit alune de padure. Cateva. Tot asa ca si in copilarie, cand le spargeam cu pietre pe ulita.

Gata cu cosul meu... E randul vostru :)

duminică, 20 octombrie 2013

Blue Jasmine

Ezit de cateva zile sa schitez un review pentru Blue Jasmine, ultimul film al lui Woody Allen, pentru ca nu am iesit din cinematograf cu alta flacara decat admiratia pentru arta actoriceasca a lui Cate Blanchett si eventual pentru minutiozitatea regizorului.

In caz ca nu cunoasteti deja intriga, voi incerca sa o prezint pe scurt: Jasmine, pe numele sau real Jeanette, este o femeie de 40 de ani, fosta socialite new-yorkeza, astazi saraca si nevrozata, dupa ce sotul i-a fost arestat pentru escrocherie si averea i-a fost confiscata. Jasmine descinde din vastul si luxosul sau apartament new yorkez in locuinta modesta a surorii ei infiate din San Francisco, incercand o noua reinventare. Aflata sub anxiolitice si amatoare de alcool, Jasmine incearca sa concilieze trecutul cu aceasta "noua viata"prin slujbe, studii si chiar un nou iubit.

Dincolo de ironia pentru cele doua societati antitetice- cea bogata si sofisticata din New York si cea modesta si robusta din San Francisco (aceasta din urma, excesiv simplificata, parca) - filmul este mai degraba despre evolutia unei eroine, maestra a auto-inventarilor dar, pana la urma, maestra mai ales a esecurilor previzibile. Pelicula este ingenios construita astfel ca elementele ce conduc inevitabil spre aceasta concluzie sunt dezvaluite treptat, preponderent spre final.

Cronologic, Jeanette, infiata si ea ca si sora ei de catre o familie 'middle class', se inscrie la studii de antropologie dar renunta atunci cand intalneste un barbat bogat si seducator din New York caruia i se prezinta Jasmine si cu care hotaraste sa se casatoreasca. Doar ca barbatul respectiv (Alec Baldwin) o inseala in mod repetat, ceea ce ea pare sa ignore, si, de asemenea, ii escrocheaza pe toti din jurul sau, inclusiv pe primul sot al surorii ei care castigase o suma importanta de bani la loto, detalii care par sa ii scape in mod egal. Atunci cand Baldwin este devoalat si inchis, toate bunurile ii sunt confiscate exceptand geanta Hermes, bagajele Vuitton si sacoul Chanel pe care le poarta in continuare ca pe insemnele unui statut de care nu poate fi separata. La San Francisco se angajeaza ca secretara a unui dentist, se inscrie la cursuri de internet si design interior si cunoaste un barbat bogat ce ar putea sa ii redea statutul pe care il 'merita'. Si nu uita sa o instige pe sora ei in mod repetat impotriva barbatilor din viata ei, acuzand-o ca tinteste jos, la barbati de conditie proasta care nu o merita.

Toate aceste detalii sunt disparate in film. Ele ne parvin pe masura ce actiunea filmului se desfasoara si in timpul crizelor eroinei, provocate de cocktailul alcool-anxiolitice. De aici si comparatia frecventa cu Blanche Dubois din Un tramvai numit dorinta pe care majoritatea criticilor au invocat-o.

Nu e o surpiza ca reinventarea Jasminei esueaza. Surpriza ramane doar mecanismul perfid din spatele fiecarei reinventari care conduce inevitabil spre esec. Putem considera o surpriza (previzibila?) si finalul tentativei timide de reinventare a surorii ei. Singurul personaj fericit, mizer dar nenevrozat, ramane iubitul actual al surorii: simplu la minte si comportament, clar cu ceea ce isi doreste si posesorul final al satisfactiei conjugale.

Poate ca unii critici au zarit un fel de simpatie a regizorului pentru eroina sa decazuta. Nu i-am simtit prea des privirea blanda ci mai degraba 'camera blanda', incercand sa redea pe ecran o parte din fascinatia pe care Jasmine reusea totusi sa o genereze in randul barbatilor si a societatii.

Ceea ce lipseste din filmul executat excelent este emotia si ideea aceea care sa te bantuiasca la final. Ca spectator nu te identifici, nici macar un pic, cu vreunul dintre personaje. De aici raceala si lipsa de flacara la iesirea din cinematograf. 

L-am recomandat si il recomand mai departe pentru ca executia excelenta il impune pe lista de filme de vazut a unui cinefil. Sunt curioasa insa daca vreunul dintre voi a iesit cu emotie, cu vibratie sau chiar cu o idee marcanta la finalul peliculei. Va astept cu comentarii aici!




sâmbătă, 19 octombrie 2013

Why we write...

Siri Hustvedt:
"The irony of writing well is that it requires an immense inner world, which is at least in part made up of the books one has read, the hundreds of voices from the past that speak from within. At the same time, no one can write without “adaptive grandiosity.” I stole this phrase from a psychoanalyst who used it to describe artists. Adaptive grandiosity is an inner belief that what you have to say, your inner feelings, thoughts, imaginings are somehow of value to the rest of the world. Who knows where this comes from? Nevertheless, it is essential. Lastly, experience has taught me that good work can only appear when the writer is relaxed and open, when she or he is able to attune her or himself to a deep inner music and then sing on the page."

(dintr-un interviu din 2012)

***

Joan Didion:

"In many ways writing is the act of saying I, of imposing oneself upon other people, of saying listen to me, see it my way, change your mind. It's an aggressive, even a hostile act. You can disguise its qualifiers and tentative subjunctives, with ellipses and evasions - even the whole manner of intimating rather than claiming, of alluding rather than stating - but there's no getting around the fact that setting words on paper is the tactic of a secret bully, an invasion, an imposition of the writer's sensibility on the reader's most private space"

(dintr-un eseu distribuit de Cristina Bazavan)

***

Am scris dintotdeauna. Jurnalele si poemele adolescentei, proza tineretii, blogging, articole, poeme iar, poate iar proza. Nu stiu o cale de a trai fara sa scriu. Prost sau mai bine, in functie de cum imi evolueaza mintea, mana si tehnica. Stiu sigur ca vine din interior, ca nu ma poti imagina fara sa las in urma mea cuvinte, ca ele fac parte din modul meu de a functiona. Este mai degraba un fel de maladie secreta, nu neaparat un 'talent' de vreme ce nu am absolut nicio garantie asupra calitatii 'produselor' mele.

Si desi mi-am pastrat critica asupra limitelor propriei mele persoane, senzatia ca 'am ceva de spus' nu ma paraseste aproape niciodata. Adaptive grandiosity indeed and maybe a subconcious imposition, too :) 

Doua scriitoare pe care le iubesc si aceeasi idee care ma locuieste de mult...


vineri, 18 octombrie 2013

Sala de asteptare

Foto dintr-un material despre phone addiction
Astazi mi-am uitat telefonul acasa, un bun prilej sa aflu cat de in afara lucrurilor esti daca nu te poti conecta.

Ma aflam intr-o sala de asteptare si eram singura persoana care a trebuit sa se confrunte cu propriile ganduri dupa ce a terminat de rasfoit ziarele de pe masa. Asa ca, dupa ce mi-am dat cateva detururi, am inceput sa ii privesc pe ceilalti...

Mi-am amintit de o scena din Sherlock Holmes-ul lui Guy Ritchie in care Sherlock incepea sa traga concluzii cu voce tare despre logodnica lui Watson. Observatiile erau bune dar interpretarile lui erau pe alocuri eronate si aratau mai degraba in ce masura isi proiecta el situatia decat in ce masura isi notase obiectiv amanuntele.

E interesant ca oamenii nu se sfiesc de grimase in fata necunoscutilor si isi supravegheaza mult mai putin reactiile la mesajele/cererile primite de la tertii neprezenti. E uimitor ce amanunte relationale intime poti sa deduci in astfel de situatii. In plus, in marea majoritate a cazurilor, ele trec neobservate pentru ca toti 'martorii' sunt cufundati in propria lor confruntare cu telefonul.

Este o dovada in plus ca ne desocializam, daca ne mai trebuia una :)

Ma intrebam pe cand eram la Bruxelles daca Facebook va reprezenta o solutie pentru singuratatea la batranete. Daca oamenii singuri in cotidian vor putea sa schimbe pe net cuvintele pe care altfel nu gasesc prilejul sa le schimbe. Astazi ma intreb daca ea va avea valoare cu atat mai mare cu cat oamenii vor fi uitat pana atunci sa priveasca in ochii celorlalti.

Nu e un semnal de alarma extern: sunt la fel de 'vinovata'. Daca as fi avut telefonul, nu m-as fi gandit la niciunul dintre aceste aspecte si nu as fi fost in stare sa ii descriu pe cei din sala de asteptare pentru ca as fi fost mult prea "ocupata". Tot in uitare sta salvarea noastra :)

miercuri, 16 octombrie 2013

Longing for poetry

M-am trezit asa, pur si simplu, din lumea concreta a salii de operatie intr-o alta in care nimic nu mai putea sa stinga dorul de poezie. Si-am inceput sa caut...

"I shall be telling this with a sigh
Somewhere ages and ages hence:
Two roads diverged in a wood, and I,
I took the one less traveled by,
And that has made all the difference." 

( din The road not taken - Robert Frost)

"A woman is dragging her shadow in a circle
About a bald hospital saucer.
It resembles the moon, or a sheet of blank paper
And appears to have suffered a sort of private blitzkrieg.
She lives quietly

With no attachments, like a foetus in a bottle,
The obsolete house, the sea, flattened to a picture
She has one too many dimensions to enter.
Grief and anger, exorcised,
Leave her alone now.

The future is a grey seagull
Tattling in its cat-voice of departure.
Age and terror, like nurses, attend her,
And a drowned man, complaining of the great cold,
Crawls up out of the sea."
(din A life - Sylvia Plath)

As one listens to the ain - Octavio Paz

Listen to me as one listens to the rain,
not attentive, not distracted,
light footsteps, thin drizzle,
water that is air, air that is time,
the day is still leaving,
the night has yet to arrive,

figurations of mist
at the turn of the corner,
figurations of time
at the bend in this pause,
listen to me as one listens to the rain,
without listening, hear what I say
with eyes open inward, asleep
with all five senses awake,
it's raining, light footsteps, a murmur of syllables,
air and water, words with no weight:
what we are and are,
the days and years, this moment,
weightless time and heavy sorrow,
listen to me as one listens to the rain,
wet asphalt is shining,
steam rises and walks away,
night unfolds and looks at me,
you are you and your body of steam,
you and your face of night,
you and your hair, unhurried lightning,
you cross the street and enter my forehead,
footsteps of water across my eyes,
listen to me as one listens to the rain,
the asphalt's shining, you cross the street,
it is the mist, wandering in the night,
it is the night, asleep in your bed,
it is the surge of waves in your breath,
your fingers of water dampen my forehead,
your fingers of flame burn my eyes,
your fingers of air open eyelids of time,
a spring of visions and resurrections,
listen to me as one listens to the rain,
the years go by, the moments return,
do you hear the footsteps in the next room?
not here, not there: you hear them
in another time that is now,
listen to the footsteps of time,
inventor of places with no weight, nowhere,
listen to the rain running over the terrace,
the night is now more night in the grove,
lightning has nestled among the leaves,
a restless garden adrift-go in,
your shadow covers this page.

luni, 14 octombrie 2013

I don't like Mondays

True si not true.

Am ascultat candva o conferinta TED despre cum e sa fii a Monday person vs. a Friday person. Evident, a Monday person este cel care de-abia asteapta ziua de luni astfel incat sa isi duca realizarile mai departe. A Friday person este cineva care de-abia asteapta sa vina weekendul astfel incat sa poata face cu timpul numai ceea ce isi doreste.

I'm actually a Balanced person :) Daca nu ar exista saptamana, nu as mai astepta cu drag weekendul ca sa pot sa profit de lume si de cei care imi sunt dragi. Viata ar fi doar un weekend dar delasarea ar deveni rutina. Fara rigoarea, disciplina, constrangerile si satisfactiile pe care ti le aduce munca, bucuria weekendului e mai palida.

Pe de alta parte, fara creativitatea, afectiunea si libertatea weekendului, viata devine un prizonierat. Weekendul asta am fost de garda asa ca stiu bine despre ce vorbesc :) Fara sa petreci timp cu cei care iti sunt dragi pierzi contactul si comunicarea, pierzi una din sursele inepuizabile ale propriului tau bine.

Singurul lucru pe care mi l-as dori ar fi sa dispun mai bine si mai previzibil de timpul meu saptamanal. Sa pot sa imi fac planuri. Sa ma organizez. Am o profesie in care lucrul acesta este atat de greu accesibil.

Zilele trecute Cristina Bazavan a distribuit pe wall-ul ei un citat din Joan Didion

“I wrote stories from the time I was a little girl, but I didn’t want to be a writer. I wanted to be an actress. I didn’t realize then that it’s the same impulse. It’s make-believe. It’s performance. The only difference being that a writer can do it all alone. I was struck a few years ago when a friend of ours—an actress—was having dinner here with us and a couple of other writers. It suddenly occurred to me that she was the only person in the room who couldn’t plan what she was going to do. She had to wait for someone to ask her, which is a strange way to live.” 

M-am infiorat atunci pentru ca, din aproape acelasi motiv, nu pot sa fac niciun fel de plan cu sanse bune de a fi dus la indeplinire. Nu trebuie sa astept telefonul nimanui dar un telefon poate sa imi dea oricand planurile peste cap. Trebuie un efort organizatoric fenomenal sau o capacitate redutabila de a spune 'nu' pentru ca planurile sa iasa. Operatiile 'stim cand le incepem dar nu putem sti cand se termina'. Iar urgentele si reinterventiile apar mai ales atunci cand avem ceva deja programat.

Sotul meu m-a sfatuit sa uit de dorinta asta o vreme, daca nu, mai bine, pentru totdeauna :) Cu toate acestea port in continuare Moleskine-ul cu mine :) Pe iPhone am un program numit Wunderlist. Daca intr-o zi o sa reusesc? :))) O sa gasesc formula magica prin care se poate trai si programatic si imprevizibil in acelasi timp? Probabil in ziua respectiva ma voi fi retras din profesia de medic si voi fi devenit doar ... scriitor.

Insa pana atunci, I actually do like Mondays asa ca va voi povesti curand despre una dintre bucuriile mele profesionale.

duminică, 13 octombrie 2013

Idiosincrazii: culori, masini si forma mainilor

Foto de aici
In viata de zi cu zi, imi plac culorile. Poate nu ma imbrac mereu colorat dar ador o tusa de culoare puternica, indrazneata. Imi plac in natura: ma seduc florile de camp cu energia pe care o transmit atunci cand explodeaza in iarba, primavara. Imi plac si in pictura. In timp ce ma plimbam prin retrospectiva Kandinsky de la Pompidou din 2009, remarcam impreuna cu H. preferinta noastra clara pentru perioadele in care culorile sunt vii, proaspete, indraznete.

Ieri, stand la semafor, ma gandeam ca, in schimb, nu mi-am dorit niciodata o masina colorata. Cel putin nu dupa varsta de 3 ani cand aspiram la un inegalabil Lastun roz :D

In dreapta era o reclama la noul Audi A3 berlina cu un model culoare rosie. Masina era extrem de frumoasa si totusi... cumva nu ma pot imagina in alta masina decat una neagra sau argintie. Stiu ca sunt culorile cele mai riscante pentru ca se confunda usor cu bitumul de la distanta, nu se disting atat de bine in peisaj precum surorile lor rosii sau albastre. Stiu ca in general doamnele viseaza poate la micul lor bolid rosu si eventual decapotabil. Iar cateodata intorc capul pe strada dupa nuante neconventionale (ceva bej-uri si bleu-uri interesante), cu un aer relativ tentat.

Si totusi... nu ma vad plecand acasa decat cu o masina in culori sobre (asta nu inseamna ca intr-o buna zi nu va voi povesti despre prima mea masina turcoaz :D). Probabil are de-a face cu farama de identitate masculina. Nu stiu daca, acum cateva zile, un coleg de-al meu a realizat cata placere mi-a facut atunci cand a spus "Ah, Olivia la volan e baiat" :D E unul din lucrurile pe care imi place sa le aud asa cum imi place ca masina mea sa fie baiat. Aproape il invidiez pe Liiceanu pentru numele extrem de potrivit pe care l-a gasit masinii lui: Sigfried.

Si astazi la semafor ma gandeam ca asta e un fel de idiosincrazie. Si de unde o proveni? Fara teorii freudiene in partea asta a discutiei, va rog :)

***

Si tot la capitolul acesta: imi plac mainile. Le gasesc extraordinar de expresive. Cateodata stiu care sunt oamenii care ma vor interesa dupa maini. Alteori ele sunt un fel de confesiune despre obiceiurile indivizilor, despre secretele lor. Nu e vorba pur si simplu despre o dihotomie estetic/inestetic. Este mai mult de atat: este despre modul in care se reliefeaza carpienele, despre cat de puternice sau delicate sunt metacarpienele, despre cat de puternica este eminenta tenara si despre conturul unghiilor.

La Power of Storytelling anul acesta, am inteles ca a existat un seminar despre amanunte semnficative (n-am ajuns decat la editia de anul trecut). Poate ca forma mainilor, daca nu vorbim despre un chirurg sau despre un boxer, nu ar fi neaparat retinuta ca un element semnificativ. Si totusi exista ceva instinctiv care leaga forma mainilor de o anumita experienta umana. Poate este doar un proces subconstient de recunoastere a unor asocieri pe care deja le-ai trait sau poate este vorba pur si simplu de intuitie.

Voua ce detalii neconventionale va anunta, mai mult sau mai putin exact, cum va decurge relatia voastra cu o alta persoana?

Reminder

Cred ca multi dintre noi avem o serie de obiecte cult... Obiecte care au un fel de valoare simbolica, care ne ajuta sa ne conservam felul de a fi: o agenda, un ceas, o bratara, o bijuterie de familie, un stilou, o verigheta.

Printre obiectele mele care fac diferenta intre o zi buna si una mai putin inspirata se numara si o bratara. Tout bêtement... :)

Este o bratara din piele realizata de Goodworks si care imi aminteste valorile mele. In momentele de delasare, in pauzele de entuziasm, in momentele in care as abandona regulile jocului, o derulez si incep sa citesc:


  • Make a difference
  • Plant peace
  • Live in Unity
  • Freedom
  • Accept diversity
  • Speak kindness
  • Pave the path
  • Lead the way
  • Be aware
  • Give back
  • Seek wisdom
  • Come together
  • Truth
  • Forgive
  • Strength 
  • Courage
  • Dream
  • Believe
  • Faith
  • Love

Poate ca nu sunt parallel construction (astia care-ati dat TOEFL-ul sunteti de acord ca uneori zgarie la urechi :D), poate ca uneori sunt banalitati si clisee dar nu e mai putin adevarat ca uneori simti nevoia sa ti le reamintesti...

Make a difference, Freedom, Strength, Courage, Dream, Believe, Faith, Love, Lead the way, Give back, Seek wisdom, Accept diversity

joi, 10 octombrie 2013

Voi aveti un mentor?

Cand am inceput chirurgia, visam la un mentor in felul in care au beneficiat de unul chirurgii dinaintea mea, generatiile mari, devenite modelele noastre. Un mentor din aceia care te sustin, te critica, te lauda, te lasa uneori sa dai cu capul, te iau la conversatii intre doua operatii noaptea in bloc, iti povestesc despre viata, despre devenire si despre razboi pana ajungi tu insuti un om pe picioarele tale. 

(cf WikipediaIn Greek mythologyMentor was the son of Alcimus or Anchialus or Heracles and Asopis. Because of Mentor's relationship with Telemachus, and the disguised Athena's encouragement and practical plans for dealing with personal dilemmas, the personal name Mentor has been adopted in English as a term meaning someone who imparts wisdom to and shares knowledge with a less experienced colleague.
The first recorded modern usage of the term can be traced to a 1699 book entitled Les Aventures de Télémaque, by the French writer François Fénelon In the book the lead character is that of Mentor. This book was very popular during the 18th century and the modern application of the term can be traced to this publication)

N-am inteles ca acest lucru nu este posibil in ritmul secolului XXI. N-am inteles imediat si n-am inteles nici la distanta. Sau, daca este posibil, el nu se intampla fara consecinte pentru cei doi. Pentru ca ce individ important are, in zilele noastre, suficient timp incat sa isi indrepte atentia catre formarea pas cu pas a invatacelului sau? Ce mare profesor sau mare medic nu are pe lista sa zilnica, in afara de vazut (si operat) pacienti, de pregatit cursuri, prezentari, articole si congrese, de interactionat cu confratii sai stiintifici, de organizat departamentul in care se afla, de optimizat fluxul in spital, de adus la zi cunostintele medicale sau chiar de petrecut timp, macar un pic in fiecare zi, cu familia si/sau prietenii.

In timpul comunismului lucrurile erau mult mai simple (nu intr-un sens de invidiat), optiunile ramaneau limitate iar informatia se dubla de-abia o data la 5-10 ani (si asta nu are de a face nimic cu comunistii :)) ). Astazi informatia medicala se dubleaza mult mai rapid, probabil aproape anual. Un chirurg care este astazi inspre pensie, adica un potential mentor al generatiei mele, a vazut de-a lungul vietii aparand si dezvoltandu-se ecografia, scanul, RMN-ul, PET-ul, transplantul, antibioticele cu spectru larg, chimioterapicele, evidence-based-ul, laparoscopia, robotica, single incision-ul si NOTES-ul.  Da, daca nu sunteti medici puteti sa omiteti detaliile din propozitia anterioara, cred ca ideea s-a transmis. Tot el a trebuit sa se adapteze de la iesirile pe hartie, la masina de scris, la HC90, 386-586, intel Pentium, AMD, MacBook Air. De la telefonul cu disc la iPhone 5S. Si de la pacientul supus ce venea la medic ca la vraci la pacientul exigent care isi cere drepturile. Iti trebuie totusi o flexibilitate impresionanta ca la finalul unui astfel de drum sa poti sa spui ca ai ramas totusi relativ la zi cu informatia (nu vorbesc de mai mult, cum ar fi sa generezi chiar tu informatia).

Ei bine, pana cand nu am citit in cartea lui Sheryl Sandberg nu am inteles.

In Lean In, S.S. povesteste ca exista o domnisoara in firma pe care o urmarea de vreo doi ani pentru ca i se parea ca are potential. S.S o chema din cand in cand la o discutie scurta in care incerca sa ii clarifice cateva detalii care i se pareau importante si, astfel, sa o ajute. Intalnirile erau bineinteles rare dar la intervale de timp regulate. Intr-una din zile, la cafea, domnisoara scapa o remarca in fata lui Sheryl si a catorva alti colegi cum ca cel mai mare regret profesional al ei este ca nu are un mentor. Sandberg, bulversata, o intreaba totusi cu zambetul pe buze: "Dar ce anume ti-ai fi dorit de la un mentor?"

N-a fost nevoie de mai mult ca sa realizez ca uneori intrevederile scurte pot fi la fel de impactante pe termen lung. Poate ca nu imi beau in fiecare zi cafeaua cu unii din cei la care ma refer si nici nu parcurgem impreuna toate cazurile dar atunci cand omul acela mai experimentat decat tine te-a pregatit cu cate un cuvant pentru toate razboaiele, ti-a insuflat incredere si te-a calit asa cum a putut el sa o faca, in limita timpului sau, se poate spune ca ti-e mentor, nu?

Nu cred ca un mentor trebuie sa fie perfect sau sa fie perceput drept perfect. Trebuie pur si simplu sa fie acolo si sa isi fi adus decisiv contributia la rezultatul care esti. Si asta ma aduce la intrebarea din titlu: voi aveti un mentor?

Dezangajantul buton "like"

Am foarte putin timp zilele astea (asa cum m-am mai plans), am vreo trei-patru lucruri despre care as vrea sa va vorbesc la drafturi si iata-ma vorbind despre butonul "like".

Sunt norocoasa sa am pe Facebook o lista faina de prieteni care au mereu cate ceva interesant de impartasit. Daca la asta mai adaug si abonamentele la Time, MOMA, The economist, IMF etc, precum si cele cateva ONG-uri pe care le urmaresc, se cumuleaza un newsfeed impresionant. Il 'rasfoiesc' mai mereu pe fuga dimineata in timpul cafelei, in scurtul interval dintre doua operatii la bloc (in care mai raspund uneori fugar si la mailuri urgente), cateodata seara.. Ma trezesc uneori in fata unor teme care ma 'interpeleaza' cum le place francezilor sa spuna... Parca unele postari m-ar privi direct, parca ar fi nevoie sa raspund, sa particip la echilibru, sa pledez cauza in care cred sau, pur si simplu, sa caut sa il reconfortez pe cel care le-a scris. De cele mai multe ori dau doar un timid si dezangajant like.

E mai grav de atat: uneori imi scriu prietenii. Pe mail sau in mesaje private. Nu am timp sa le raspund dar ceva din ce mi-au trimis ma impresioneaza sau ma face sa reflectez. Si atunci spontan si autodenuntator imi apare in minte regretul ca la mailuri nu ai buton de "like"

Ce transformare incredibila a creierului a produs butonul respectiv. Si, apoi, ce mod previzibil de a te spala pe maini de comunicare. Apasand like esti acolo desi nu esti acolo. Apreciezi efortul sau inteligenta celuilalt dar nu-l onorezi cu prezenta. Receptezi deplin mesajul dar nu ai cortexul suficient de activat pentru a crea la randu-ti unul.

Uneori, pierdut in dinamica cititului, il uiti pana si pe like. Te trezesti cu un regret ca nu stii de unde sa iei textul acela care ti-a dat frisoane si canu ai fost nici macar cu un cuvant acolo pentru omul frumos care iti e prieten si care trece printr-un moment greu.

Nu am solutie. Transformarea aceasta invizibila care si-a facut loc in noi va fi mai clara in cei care au crescut avandu-l pe like, fara eforturi, la indemana. Izolati ai emotilor, ostracizati comunicational, exilati din patria conversatiilor... 

Indrazniti sa dati un like :)

sâmbătă, 5 octombrie 2013

Ratacind pe holuri

Interiorul uneia din cele doua exceptionale case de papusi


Stiti deja ca m-am intors dintr-o calatorie la Amsterdam si ca astfel de serii de postari, din care face parte si cea despre Bruxelles, au potential de a se extinde la infinit :)

***

Intr-una din zile m-am hotarit sa revad Reijkmuseum. Il mai vazusem o data, grabit, in 2001 dar de atunci a fost renovat iar viteza cu care l-am vizitat atunci facea imposibila orice alta amintire in afara de cea legata de Rondul de noapte si cea legata de casele de papusi.

De aceasta data am avut mai mult timp dar nici acum indefinit. Si la inceput, in timp ce imi cautam ritmul cu care sa parcurg exponatele, nu ma puteam gandi decat la cum sa vizitezi un muzeu mare. In afara de Luvru pe care l-am parcurs pe cand eram adolescenta cu tot timpul din lume inainte (da, 2-3 zile cum scrie la carte dar de-atunci nu m-am mai intors), n-am gasit niciodata ragazul sa vizitez pe indelete un mare muzeu.

Cred ca pentru Prado am alocat un timp decent, la Metropolitan doar am dat cu nasul dar nici vorba sa il fi parcurs cum trebuie, asa ca ma intreb voi cum procedati? Stateam in primele sali si realizam ca sunt in fata unei colectii foarte bune dar pasii ma grabeau ca sa am destul timp de petrecut cu Vermeer, Rembrandt, Van Gogh, in general cu secolele 17-19, si cu casele de papusi.

Asa ca daca cineva are vreo strategie personala reusita de a vizita muzee mari, il/o rog din suflet sa o lase la comentarii :)

***

In timp ce vizitam pavilionul de arta asiatica, mi-am pus altfel de intrebari. In primul rand, pavilioanele de arta asiatica, egipteana si africana sunt adesea cele mai fuserite pe care le-am parcurs. Din aceeasi atractie fata de secolele mai decente si teama ca muzeul se va inchide inainte sa  ajung la ele...

De data aceasta, intrucat pavilionul de arta asiatica era mic, mi-am acordat timp. L-am privit pe Shiva cel cu o mie de brate... E o gluma frecventa intre noi, chirurgii din spitalul in care ma aflu acum, sa oftam cu subinteles "of, ce bine ar fi sa fiu Shiva". Ma uitam la una dintre reprezentarile lui/ei (e unisex Shiva, nici femeie, nici barbat, nici hermafrodit) si ma gandeam ca nu ne inselam foarte tare :) Shiva e reprezentat mereu calcand peste un demon care este, de fapt, demonul ignorantei umane. Mai mult, pazitorii templelor budiste sunt adeseori reprezentati cu o arma in mana, arma ce e destinata "zdrobirii ignorantei umane."

Ma intrebam: oare cand am renunta la nivel de societate la bunele obiceiuri? oare cand am inceput sa cultivam ignoranta, sa o hranim cu barfe, tabloide si televiziuni de joasa speta, oare cand am inceput sa ii evitam numele cu delicatete ca nu cumva sa fim politically incorrect? Imi place ideea culturala a 'zdrobirii ignorantei' si cred ca nici macar supraspecializarea nu scuza ingustimea spiritului...

Ce parere aveti?

marți, 1 octombrie 2013

Clisee de octombrie

Foto de aici
On the road again... si pentru ca sunt singura am mult timp sa ii observ pe altii... :))

M-a frapat de multe ori faptul ca, in realitate, cliseele sunt cat se poate de adevarate. Am tinut mai mereu lumea mea la distanta de clisee, le-am refuzat existenta si accesul dar asta nu le face inexistente.

Ma amuza sa vad barbatii intre doua varste flirtand cu chelnaritele, asistente divinizand barbati medici, medici casatoriti in cele din urma cu o asistenta si, daca vreti sa trecem la chestii bazale, barbati rasfoind cu privirea vitrinele din Red light district asa cum rasfoim noi cateodata catalogul Jimmy Choo :))) Daca vreti e mai rau de atat: fiecare caz luat in particular poate parea o exceptie, odata ce intri in mijlocul povestii persoanele au intotdeauna 'circumstante atenuante' pentru a reproduce o poveste de mult cunoscuta.

In aceeasi masura, ma surprinde cat de reprezentative sunt fizionomia si alura pentru locul din care provenim. Congresul European de Cancer a beneficiat de prezenta a 18000 participanti (n-am gresit cu un zero). Asa ca in pauzele in care ma plictiseam si nu reuseam sa ma conectez la internet ca sa mai 'transmit live', am inventat un joculetz: trebuia sa ghicesc tara dupa figura si atitudine. N-am tinut scorul dar as spune ca in 85% din cazuri mi-a iesit.

Barbatii balcanici ii vezi de la o posta cu burticile lor scoase la inaintare si cu barbia bine infundata in piept, si asta chiar daca nu sunt grasi. In plus, sunt incruntati si un pic smecheri, dar niste smecheri asa mai de provincie, nu stiu cum sa explic mai bine de atat. Femeile balcanice le ghicesti un pic mai greu. Sunt poate dragute la fata dar nu isi controleaza mimica si au mereu o cuta adanca intre sprancene. Uneori le mai recunosti dupa inadecvarea tinutei (satin negru, transparente, sclipici), dupa pantofii prosti si dupa ciorapii sclipiciosi (imi pare rau, stim cu totii cat e salariul de medic in Serbia, Bulgaria, Romania etc).

Italienii poarta uneori culori pastelate si au mereu o alura de fante gelat :) Spaniolii poarta frecvent pantofi cu ciucurasi :), sunt mai pitici, mai creoli dar au fizionomii prietenoase, cu care ai sta de vorba ca si cand ar fi un profesor din liceu. Femeile spaniole sunt adesea crete si au vocea mai joasa si mai ragusita decat cele din alte tari.

Stau foarte prost la capitolul nordici si nordice. Nu disting intre diferitele tari. Cateodata le  deosebesc pe suedeze dar numai atunci cand sunt asa cum scrie la carte: inalte, blonde, cu parul lung si fete curate.

Sa va mai spun? In timp ce toata lumea astepta culoarea verde a semaforului si respecta biciclistii, esticii erau intotdeauna deranjati de aparitia acestora (adica a biciclistilor) pe benzile special destinate lor si nu se dadeau la o parte cu obstinatie. Iar pe strazile mici, medicii din Orientul Apropiat traversau printre masini intrerupand circulatia si facand semne nervoase din maini in caz ca erau claxonati.

Ati vazut cate clisee am reusit sa observ si sa debitez in trei-patru paragrafe? Ideea cea mai surpinzatoare e ca la copiii familiilor emigrate deja de o generatie se vad mai mult trasaturile specifice tarii in care locuiesc decat cele ale tarii de provenienta, careia ii mostenesc totusi genele. Si am o posibila explicatie (doua?): educatia si asimilatia.

Ce parere aveti? Sunteti de acord cu stereotipiile aste (la nivel statistic, nu exceptii posibile)? Ce alte observatii aveti?