sâmbătă, 30 noiembrie 2013

Inside Llewyn Davis

Atunci cand un nou film semnat Joel & Ethan Coen ruleaza in oras, el este plasat destul de sus pe lista mea de filme de vazut. Dupa o serie de productii pe care le-am vazut si revazut, precum Big Lebowski, O brother, No country for old men (a personal favourite) sau True Grit, cu paranteze pentru Burn after reading si Intolerable cruelty care mi-au placut mai putin si pentru Fargo (inca nevazut), este o atitudine normala.

Inside Llewyn  Davis a fost, deci, o prioritate. Mi-am petrecut cele doua ore la cinema lasandu-ma purtata de muzica dar gandindu-ma intens la obsesia fratilor Coen pentru blues si folk (si soundtrackul din O brother e memorabil) si rationalizand intens obsesia lor pentru perdanti (Lebowski, Burn after reading etc). Cuvinte precum autodestructie si ratare au revenit cu insistenta in mintea mea, in timp real, pentru ca intentia celor doi Coen nu e deloc subtila. Sigur ca se distreaza folosind o multitudine de mijloace din care se deduce destinul lui Llewyn Davis insa pentru spectator, in afara de placerea intelectuala de a le identifica rapid si cateva zambete, parca mai exista prea putina placere de alt fel. Nu cred ca vreun personaj m-a surprins asa cum mi s-a intamplat in celelalte filme ale fratilor. Si nici povestea n-am urmarit-o cu mai multa curiozitate. Probabil ca, de altfel, nu povestea era miza lor... ci portretul ( iarasi la fel ca si in alte filme - No country, Lebowski etc)

Insa dupa cele doua ore la cinema, am iesit numai cu mintea la comparatiile dintre filme si cu cateva folkuri frumoase de cautat. Poate si cu un fel de dezamagire... Bine, fie, a existat si o surpriza: Justin Timberlake in rolul unui blues-man cu barba, atat de diferit de rolul facil din Friends with benefits. De Carey Mulligan nu spun nimic pentru ca ea este, de obicei, credibila in orice :) Oscar Isaac mi s-a parut o alegere extrem de potrivita: fizionomia perfecta si vocea perfecta... Too bad for the structure.

Asa ca va las in compania unei melodii din film Fare thee well (my personal favourite a fost The death of queen Jane) 

joi, 28 noiembrie 2013

So cold

Cy Twombly Winter (din seria Four seasons)
Palais d'Hiver

by Justine Nicholas

Wind:
              dry whispers
               in a house
                 where I
                no longer
                  live.

***


e atat de frig afara incat, ca sa ma incalzesc, mi-am spus ca nu am alta solutie decat sa incep cu sufletul. Si mi-am pus emisiune cu Gabriel Sandoiu, proful meu de filosofie din liceu, unul dintre oamenii care mi-au marcat viata...


"Acela dintre noi care e neoligofren si nu traieste conform unei pasiuni, acela este un soi de dezertor, o promisiune nedusa pana la capat si care este, intr-un fel, moralmente acuzabil"


Ca sa va incalziti urmariti si voi Garantat 100% cu Gabriel Sandoiu



duminică, 24 noiembrie 2013

Hot chocolate, country and a book

Nu am mai vorbit de mult despre lecturi de duminica... Poate si pentru ca nu am mai avut duminici cu ragaz :)

Nici astazi nu e timpul mult mai asezat dar am gasit totusi ragaz. Pentru ca nimic sa nu il tulbure mi-am pus un pic de Willie Nelson si o ceasca de hot chocolate alaturi. Pentru stare :)

***

You don't know me... Nu m-am mai gandit de mult la amaraciunea cu care constati uneori ca cei din jur nu te pricep. Poate si pentru ca mi se pare mai degraba un subiect adolescentin. Acum avem atat de multe canale prin care putem sa dam acces la ceea ce suntem incat subiectul zilei pare mai degraba cum sa NU dam acces spre zonele private ale vietii noastre. Pe de alta parte, cu cat varsta adolescentei este mai indepartata, cu atat inclinatia  spre sinceritate si abandon al mastilor scade. Si totusi maturitatea compenseaza, mai ales la oamenii inteligenti, cu o nuantare mai bogata a discursului, cu subtilitate si joc, cu bogatia expresiei din privire, cu capacitatea de a se reconstrui in ochii celuilalt printr-un mozaic.


***

Mi-am cumparat de curand un album care imi place tare :) Charlotte Bonham Carter (da, din aceeasi familie cu Helena, dati o cautare pe Wikipedia sa aflati mai multe despre creativa familie) si David Hodge. Le grand livre d'art contemporain. 200 artistes expliqués. Chiar daca sunt mai superficiale decat monografiile, mi-am ales adeseori artisti preferati din astfel de antologii pentru ca ai ocazia, in doar cateva pagini, sa le adulmeci pulsatia si locul in arta, pentru ca apoi sa poti sa le cauti linistit(a) opera...

Printre ei, un numar ne-neglijabil de artisti chinezi despre care nu stiam mai nimic si care incep sa genereze recorduri de vanzari la licitatiile din China. Dar si dragii mei Bacon, Calle, Abramovici, Freud, Bourgeoise, Messager, Mapplethorne.

***

Final de moment linistit cu versurile lui Rainer Maria Rilke pe care, de atata recitit, le-am si invatat de cateva zile...

"Again and again, however we know the landscape of love
and the little churchyard there, with its sorrowing names,
and the frighteningly silent abyss into which the others
fall: again and again the two of us walk out together
under the ancient trees, lie down again and again
among the flowers, face to face with the sky."

joi, 21 noiembrie 2013

Cutie pentru memorie si cuvinte

In What I loved, Siri Hustvedt descrie cu lux de amanunte operele de arta ale personajului ei, Bill. Bill este artist, creeaza instalatii, adeseori niste cutii in cutii in care insera franturi din propria lui viata. Precizia descrierii si ideea de cutie in care sa inseram continutul latent al psihicului nostru m-a fascinat din primul moment al lecturii. M-am intrebat de unde i-a venit inspiratia lui Siri...

Pana am vazut recent expozitia Joseph Cornell si suprarealistii americani. Nu stiu daca Joseph Cornell este adevarata sursa de inspiratie deoarece creatiile lui par mult mai putin elaborate decat cutiile lui Bill insa inventarea cutiei ca depozitar al poeticii cotidianului cred ca ii apartine. Iar alaturarile suprarealiste imi stimuleaza si mai mult aceasta banuiala recurenta.

In timp ce Bill aranjeaza totul intr-o ordine aproape psihanalitica (teoriile nu ii sunt straine iar conversatiile cu partenera sa de viata, Violet, il orienteaza mereu spre acest sens), Cornell pare sa alature elemente ca urmare a unor asocieri libere, in buna tehnica dadaista. Rezultatul poate ca nu este mai putin surprinzator.

Provocarea ramane probabil aceea a artei contemporane: ce a vrut sa spuna artistul? Forma artei lui Cornell este indigesta si semnificatia nu prea accesibila. Poate ca artistul isi parodiaza pur si simplu spectatorul dar este posibil si ca in interiorul cutiilor lui sa se reveleze fragmente ale subsolului mintii noastre. 

***
De cand am vazut expozitia, folosesc aceste cutii in imaginatie ca pe niste matrici. Am cunoscut multi oameni noi in ultimele saptamani si ma amuz creandu-le cutii Cornell, indirect creandu-mi si mie. Din tot ceea ce suntem, atunci cand suntem nevoiti (dar nevoiti nu are aici o conotatie negativa) sa petrecem timp cu oameni pe care nu ii cunoastem, aruncam in relatia cu ei un continut care depinde de felul in care ii intuim. Cautam inevitabil similitudinile si tocmai mi-am reamintit ca, indiferent de varsta, mai mereu ele trec prin muzica. Plasati cate un CD in fiecare cutie, poate si un bilet la un spectacol de demult. Plasati cate un poem citit in copilarie, altul recent, o fraza tinuta minte, o amintire, o calatorie... Si inevitabil din toate acestea veti extrage pentru fiecare persoana o alta idee. 

sâmbătă, 16 noiembrie 2013

Knowledge and belief

Pablo Picasso (la 14 ani) - Stiinta si caritate
Cand sunt obosita nu prea sunt in stare sa scriu critic si documentat. Iau de obicei un pic de muzica si cateva cuvinte si ma joc cu ele...

Astazi seara, cand am in sfarsit cateva minute de scris dupa 2 saptamani de 14 ore de munca pe zi, soundtrackul meu este Leonard Cohen... cel care la un moment dat a fost calugar budist.

Asa ca ma gandesc la fascinatie... La motivul tainic pentru care suntem sensibili la un anumit tip de stimuli... Inclusiv la motivul tainic pentru care unii dintre noi cred si altii nu... Banuiesc ca nu tine doar de educatie sau ratiune sau capacitate de intelegere. Cred ca e ceva mult mai interiorizat...

Imi amintesc eseul lui Jung despre Origene si Tertullian, respectiv despre inrtovertiti si extravertiti. Si citatul din Tertullian, care ar fi facut sacrificium intellecti, afirmand: Credo quia absurdum est - cred pentru ca este absurd. Fraza este emblematica pentru doctrina fideista care considera credinta mai presus de intelegere dar, daca imi sunt corecte cunostintele, crestinismul respinge fideismul ca baza a teoriei religioase.

O turnura a frazei care imi place mult est Credo quia absurdum est (ut intelligam sine credere) - cred pentru ca este absurd doar sa inteleg fara a crede. Unii spun ca aceasta ar fi fraza completa a lui Tertullian.

Cuvintele lui Anselm de Canterbury se apropie mai mult de aceasta viziune insa pozitionarea sa este mai subtila:

"Neque enim quaero intelligere ut credam, sed credo ut intelligam. Nam et hoc credo, quia, nisi credidero, non intelligam." 
Nici nu vreau sa inteleg pentru a crede ci cred ca sa pot sa inteleg. De asta cred ca, daca nu cred mai intai, nici nu voi intelege.

Si intrebarea ramane: care e samanta de sine care ne indreapta spre una dintre aceste carari?


luni, 4 noiembrie 2013

Robotica, inovatie, cercetare

V-am amenintat acum catva timp sa va povestesc de una dintre realizarile profesionale recente. In general incerc sa nu fac un fel de cv pe larg din blog si sper sa reusesc sa pastrez si pe viitor distanta. Exista insa momente despre care am cu adevarat dorinta sa vorbesc fie pentru ca ele sunt rezultatul unui efort de durata, fie pentru ca ele au legatura cu principiile de viata despre care vorbim adesea aici.

Ei bine, tin sa va prezint ultimul meu articol ISI care este rolul a 8 luni de munca ale colectivului de autori (analiza datelor, interpretare, redactare) si a 5 ani de experienta (nu ai mei, ai centrului de robotica de la Fundeni condus de profesorul Irinel Popescu). Stiu ca exista sansa sa starneasca niste discutii lungi, cu atat mai bine, de asta suntem aici: ca sa discutam civilizat si argumentat.


Am ales sa va povestesc despre articol pentru ca nu sunt multe centre care se pot lauda cu o astfel de experienta in chirurgia robotica, in afara sectiilor de urologie si ginecologie. Nu sunt multe centre ca sa nu spun ca sunt foarte putine care au ajuns la o astfel de cazuistica. Puteti sa verificati literatura, numai colectivul lui Giulianotti, un fel de star al inovatiei in chirurgie, a publicat o analiza pe 889 de cazuri.

De aici, subiectul la care vreau sa ajung: inovatia. Mi s-a intamplat adeseori sa citesc comentarii negative asupra banilor pe care statul ii aloca unor proiecte de cercetare sau unor strategii inovatoare. Din procentul total al banilor care se duc spre sanatatea, ei sunt putini. Sigur ca in loc de realizarea unui numar x de proceduri inovatoare, ei ar putea fi destinati realizarii unui numar 2x sau 3x sau, poate, 5x de proceduri standard.

La nivel public insa, banii care se duc pe astfel de proiecte inovatoare, daca sunt bine folositi iar proiectele coerente, reprezinta o investitie in viitorul medicinei romanesti. Ei sunt tichetul de iesire din epoca de piatra bronz, sansa noastra de a fi prezenti cateodata in comunitatea stiintifica internationala, oportunitatea catre o cariera in regula (observati, nu folosesc "stralucita") a oamenilor care se implica in ele (in regula pentru ca, dupa standardele internationale, trebuie sa publici si sa incerci sa inovezi pe cat poti domeniul in care profesezi). Nu pledez pentru diseminarea centrelor de inovatie pretutindeni, pentru finantarea desantata a oricarei idei dar cred ca este necesar sa existe locuri in care sa se incerce practicarea unei medicini de nivel european.

Pentru ca este o realitate: din 2007 suntem in Europa si ne facem ca invatam sa muncim dupa standardele lor. Asta inseamna gandire logica, criterii clare, profesionalism, organizare. Si, nu in ultimul rand, preocupare pentru inovatie.

Nu avem inca infrastructura care sa permita, in realitate, extensia unor astfel de practici pe tot teritoriul. Stiu ca vorbim despre pacienti care isi cumpara singuri medicamentele, despre salarii mizere, despre licitatii trucate, despre spaga impusa pacientilor si asa mai departe. Timpul pe care ar trebui sa il alocam rezolvarii tuturor acestor probleme, daca ele ar fi radical prioritare inovatiei, tinde spre infinit. 

In conditiile acestea, cred ca una dintre putinele solutii pe care le avem la indemana pentru a creste gradul de atractibilitate al medicinii romanesti, este sa ii permitem din cand in cand sa respire, sa se considere europeana, sa puna mana si sa incerce sa ofere ceva industriei din care face parte, sa se plaseze pur si simplu pe harta. Nici nu va dati seama ce energie cheltuiesc toti cei pe care ii preocupa astfel de perspective. Si nu stiu sa va redau faptul ca ar fi mult mai comod sa stea in banca lor si sa continue doar pe cararile deja batute. Bobarnacele, defaimarile si, in general, ura ar aparea in cantitati mult mai mici.

Mi-as dori mult ca cei care condamna cercetarea si inovatia sa se gandeasca de doua ori inainte de a scrie ce le trece prin minte. Sa se gandeasca daca se imagineaza traind intr-o Romanie neschimbata, peste 20 de ani, sau daca si-ar dori si ei, vorba cantecului, "o tara ca afara". Ea nu se inventeaza Deus ex machina. Ea se construieste in timp.


duminică, 3 noiembrie 2013

Cafea si croissante

Este duminica dimineata, fara vizita si garda (nu veti mai auzi prea des aranjarea asta de cuvinte, sa ne bucuram deci) asa ca era momentul ideal pentru cafea si croissante... Un mic dejun de duminica nu vine niciodata singur, el atrage o stare speciala, cu aburi de noiembrie, pulovere calde (aici n-am fost originala: multumesc, Roxana), sete de imagini, conversatie intensa si lecturi seducatoare. Sau nu... dar despre asta mai incolo.

Asa ca am facut un album Pinterest cu ideile astea, un album dintre cele mai eclectice... si sper ca astfel sa inaugurez o serie de moodboard-uri Jocul Orb.

***

Zilele trecute am cautat un cadou simpatic pentru cineva (adult)... Impreuna cu grupul am convenit sa incercam o jucarie cu chirurgi :) Asa ca am ajuns la raionul de jucarii si am intrebat daca au papusi chirurgi sau macar doctori. Auzisem in urma cu mult timp protestul mamelor care considerau ca jucariile fac prea multa discriminare intre genuri si ca modeleaza inechitabil identitatea de gen a copiilor. Am privit atunci afirmatia cu interes dar cu ideea ca s-ar putea sa fie ceva exagerat in povestea asta. Odata ajunsa la raionul de jucarii, n-am avut rabdare sa explorez prea mult singura rafturile cu soldatei si supereroi asa ca i-am lansat intrebarea responsabilului de raion. 

- Medici? La raionul de fetite...

Recunosc ca am ridicat un pic de spranceana. Jumatate de placere "aha, in sfarsit fetitele sunt incurajate sa faca o profesie, nu numai sa pozeze in Barbie", jumatate de nelamurire "de ce nu mai e medicina o profesie (si) pentru baieti?".

Nedumerirea mi-a fost in scurt timp lamurita. Jucaria pentru fetite infatisa un medic... pediatru care avea la dispozitie un termometru, 3 biberoane si o masa de schimbat scutecele. Ea era ratacita printre rafturile cu jucarii Barbie si cu minibucatarii.
Am rasuflat usurata: "nimic nu s-a schimbat in stereotipiile noastre de gandire" si am hotarit sa caut altceva drept cadou.

***

La cafea am rasfoit Vanity Fair, un numar interesant si plin de nume mari - Polansky, Woody Allen, Sarkozy, Houellebeck... Reportajul extensiv cu Polanski mi se pare slab pentru ca este intru totul partizan cu varianta regizorului. Nu am urmarit povestile, dovezile, sirul de procese. Ma gandesc insa ca daca povestile dureaza de atatia ani nu putem declara nevinovatia "beyond the reasonable doubt". Mi-ar fi placut ceva mai multa ambiguitate. Un reportaj care sa-i lase cititorului decizia de a alege intre diferitele versiuni.

Iar reportajul facut in casa socrilor lui Sarkozy, "fara ca Nicolas sau Carla sa stie", mi se pare o strategie extrem de transparenta. De cateva luni Nicolas Sarkozy si Carla Bruni sunt extrem de prezenti in presa. Exista categoric o strategie de PR care se bazeaza pe lipsa popularitatii lui Hollande si pe nostalgiile electoratului. Pot sa inteleg fondul, nici eu nu sunt vreo fana a socialistilor... dar jocul "oare chiar ma vreti inapoi?"al fostului presedinte, cu multiplele miscari de promovare prin revistele glossy de diferite facturi, mi se pare jenant de evident.

E greu sa gasesti substanta intr-un lider politic chiar si intr-o tara in care la masa de pranz se vorbeste inca despre gaullism.

***

Si da, am inceput Prea multa fericire de Alice Munro. Recunosc ca nu stiam nimic (nici macar ca exista) despre aceasta scriitoare inainte sa ia Nobelul. Si marturisesc ca i-am cumparat cartea inainte sa ajunga in Livre de poche ca sa ma lamuresc. Primele trei povestiri nu mi-au spus nimic, nu mi-au trezit vreo vibratie. Dar perseverez... O sa analizez pe larg cand termin.

Intre timp, duminica placuta si voua!