duminică, 8 martie 2015

De ce nu putem rade (inca) de textele anti-feministe

Un text de-al lui CTP despre femei a reaparut astazi pe internet, iritandu-mi prietenele de pe facebook cu cariere si activitati intelectuale si iritandu-ma intr-atat incat am scris ca "debiteaza ineptii autosuficiente" in conditiile in care, de cele mai multe ori, evit calificativele :).

Odata ce l-am postat m-am gandit ca nu suntem deocamdata capabile sa luam in derizoriu, sa privim cu detasare si cu superioritate aceste biete incercari de a mai mentine in actualitate atitudinea ignoranta dar comoda de-acum cateva sute de ani. E ceva atat de plauzibil si valid precum, spre exemplu, dieta paleo si cu toate astea ne irita instantaneu. De ce?

In primul rand, cred ca e corect sa ne irite inca. Pentru ca vorbim despre libertati castigate recent. Dupa secole intregi de intunecare, nu poti face saltul spre ironie detasata in numai cateva decenii, oricat de comfortabila ar fi pozitia noastra de astazi. Sa va reamintesc numai faptul ca dreptul femeilor la vot dateaza din 1918 in Anglia, 1920 in SUA, in 1938 in Romania, in 1945 in Franta, tara lui Simone de Beauvoir!!! 

Sa va reamintesc si ca in tarile astea civilizate in care, teoretic, nu exista discriminare de gen (in multe tari din UE si in SUA, Canada etc exista Comisii dedicate sanselor egale care se ocupa cu garantarea acestui drept), persista diferentele de remuneratie si de acces la posturile de conducere intre barbati si femei?

Sa va reamintesc ca in celelalte tari, se poarta inca mariajele aranjate, femeile care nu au voie sa iasa din casa fara sa fie insotite de un protector - parinte, frate, sot -, femeile care nu au voie sa conduca, sa faca sport sau sa decida ce fac cu propriul lor corp, femeile care sunt mutilate genital pentru a nu fi supuse pacatului, practica realizata incognito si in tarile civilizate pentru ca altfel ele sunt excluse din propriile comunitati?

Nu avem inca suficiente argumente pentru detasare, e clar. 

Nu este vorba de propria persoana: nici prin cap nu imi trece sa ma privesc in oglinda altfel decat o persoana cu drepturi egale cu oricine din jurul meu, nu ma amuza nici un fel de prejudecata de gen,  nu consider nici ca "trebuie sa imi tin barbatul sub papuc", nici "sa-i fiu supusa" desi slujba ortodoxa, pe care de altfel ne-am dorit-o, ne-a repetat asta cu nonsalanta, nu ma intimideaza nici un imbecil aflat in pozitii de conducere care crede ca poate sa imi impuna ceva numai pt ca sunt femeie, dimpotriva, imi castig usor superioritatea in fata acestei specii. Problema nu sunt eu sau prietenele mele care au crescut sub auspiciile notiunii de parteneriat si au identificat potentiali parteneri cu aceleasi valori.

Problema este situatia la nivel social. Frecventa cu care in reuniunile oficiale esti inca trimisa la cratita si "suspectata" de planuri de maternitate, oricat ar fi asta de ilegal. Intr-un centru universitar din Franta, iarasi tara lui Simone de Beauvoir, rezidentele de ginecologie sunt inca intrebate in 2015 daca au planuri de maternitate in urmatorii doi ani inainte de a fi acceptate pe un post temporar de specialist tanar, numit "chef de clinique". Si niciuna dintre ele nu s-a gandit sa reclame de teama ca se va razbuna comunitatea si ca vor pierde sansa de formare intr-un centru bun. Da, asta ma ingrijoreaza! Este doar un exemplu "nevinovat" imi vor spune unii, dar din cauza lui si a altora din aceeasi categorie cred ca nu avem inca voie sa privim amuzat, detasat, ironic opiniile jignitoare.

Si ce faci cu femeile din statele mai putin dezvoltate? Intorci capul pentru ca este vorba de o altfel de societate si nu vrei sa te 'amesteci fara respect' intre regulile lor? Consideri ca doar pentru ca s-au nascut crezand ca placerea sexuala sau decizia asupra propriei vieti le sunt interzise, asta trebuie sa se perpetueze la nesfarsit? Nu contrazice asta drepturile fundamentale ale omului?

Este 8 martie 2015. Niciuna dintre noi nu poate fi femeia pe care ne dorim sa o intruchipam daca nu invatam sa impunem respectul celor din jur. Asta inseamna sa evoluam frumos, sa ne educam continuu, sa prioritizam cartile in defavoarea telenovelelor, sa avem convingeri - dar nu dincolo de argumente- pe care sa le exprimam atunci cand dezbaterea e in curs, sa luam loc la masa de discutii (cum spunea Sheryl Sandberg) si sa nu facem concesii de la drepturile si libertatile noastre, in nicio circumstanta. Oser, ça change tout! Simtul umorului va (re)veni cu timpul...


duminică, 1 martie 2015

Birdman

De la bun inceput, un avertisment: nu este filmul tipic de Oscar, nu e eroic, triumfal, didactic, inaltator (decat pe alocuri, in cel mai propriu sens posibil). Are insa cu totul alte calitati. Dar daca incep sa scriu calificative, nu voi face decat sa confirm reprosurile pe care Riggan Thompson, personajul principal, un fost super-erou de la Hollywood care, imbatranit si degradat, isi cauta revenirea in chip de actor de Broadway, le aduce Talithei Dickinson, critic de teatru la NY Times, femeia care decide viitorul pieselor jucate pe Broadway printr-o simpla cronica in prestigiosul jurnal. Mai mult decat un repros, monologul lui Riggan Thompson, fost Birdman, este o rugaminte, o modalitate de a-i capta atentia si bunavointa pentru ceea ce poate fi opera vietii lui.

Alejandro G. Inarritu, de la care poate ati mai vazut Babel, 21 grams, Biutiful, Amores perros, ne vorbeste asadar despre incercarea de a reveni a lui Thompson, actorul care l-a incarnat in mod repetat pe Birdman, un fel de Batman, Spiderman, etc, pana cand a ajuns sa se suprapuna in constiinta colectiva acestui supererou. In chip cu totul neintamplator, Birdman este interpretat de Michael Keaton, el insusi fost Batman. Birdman are o fiica, in mod evident indelung neglijata, proaspat iesita de la o clinica de dezintoxicare, interpretata excelent de Emma Stone, prezenta la teatrul de pe Broadway in calitate de asistenta a lui Thompson. El pune in scena ca scenarist, regizor si actor principal o piesa a lui Raymond Carver "What we talk about when we talk about love".

Filmul se dezvolta in jurul acestui nucleu, investigand multe din aspectele vietii de actor, creatiei, nevrozelor, egocentrismului si angoasei. Tesatura este atat de fina si atat de densa incat mi-ar trebui poate prea mult spatiu ca sa va descifrez tot ceea ce am vazut eu in povestea lui Thompson. La un moment dat fosta sotie a lui Birdman si mama lui Sam (Emma Stone) ii reproseaza acestuia: "Aceasta a fost intotdeauna problema ta: ai confundat afectiunea cu admiratia" in timp ce ne aflam in culisele piesei pe care o monteaza Birdman si care se numeste "Despre ce vorbim atunci cand vorbim despre dragoste". Este evident de aici ca atunci cand vorbim despre dragoste putem vorbi inclusiv despre un actor cazut in uitare, care crede ca dragostea inseamna admiratie si pe care incearca aproape cu orice pret sa o castige inapoi. Pretul este presiunea enorma care il tine treaz in zilele dinaintea premierei oficiale, este sanatatea sa mentala (un alter ego sub forma lui Birdman insusi ii vorbeste din timp in timp conferindu-i puteri supranormale si tendinte autodestructive), este singuratatea, izolarea, neglijarea celorlalti, singurii de la care ar putea eventual sa obtina ceea ce isi doreste. In afara de excelenta Stone, Keaton este inconjurat de Edward Norton si Naomi Watts, amandoi la inaltime, Norton chiar de doua ori, in chip de personaj secundar al piesei regizate de Birdman dar si in chip de actor excentric, intrucatva instabil si suficient de oportunist incat sa fure povestea de viata a altcuiva pentru a face prima pagina a jurnalelor.

Ma mai opresc un pic asupra imaginii. Emmanuel Lubezki, directorul de imagine, are un aport decisiv asupra reusitei filmului atat prin fluiditatea cadrelor ce par sa se continue in mod natural, fara taieturi, imitand un dans sau un zbor, cat si prin prim-planuri. In timpul monologului Emmei Stone, plin de reprosuri la adresa tatalui egocentrist si decazut, n-am putut sa nu admir modul in care o filmeaza pe Stone, de foarte aproape, deformandu-i chipul, cu ochii si mai mari, asemenea unei pasari de prada in privirea careia se citeste violenta cu care isi adulmeca victima dar si, mai ales spre final, marea tristete care se asterne odata cu tacerea. Cateva alte prim-planuri sunt de asemenea reusite insa acesta mi s-a parut ravasitor.

Simt cu adevarat nevoia sa vorbesc despre final dar, pentru ca nu vreau sa va stric placerea de a-l afla singuri, poate o vom face in comentarii sau intr-o alta postare. Vizionare placuta!