luni, 6 iulie 2015

Estetica ariditatii

Sa tot fie cateva saptamani bune de cand vorbim despre Estetica (si practica!!!) austeritatii la vecinii nostri greci. Ca sa ne mai limpezim gandurile si sa mai potolim sangele infierbantat, va propun un exercitiu diferit: Estetica ariditatii.

Este vorba despre o carte eseu scrisa de Richard Millet. Pentru ca nu stiu catora dintre voi numele lui Millet le este cunoscut, imi iau libertatea sa mentionez ca este vorba despre scriitorul si eseistul francez (franco-libanez pentru precizie) care a publicat Elogiu literar lui Andrej Breivik. In pofida titlului care va poate induce in eroare, Elogiul reprezinta mai degraba o analiza critica a cauzelor ideologiei si actiunilor lui Breivik, autorul masacrului din Norvegia, denuntand o identitate Europeana slabita, decaderea culturala, imigratia in masa si multiculturalismul. O asemenea pozitie nu i-a adus bineinteles simpatia intelectualilor de stanga printre care (de data aceasta, mai cunoscutul) JM Clezio ceea ce a condus la marginalizarea lui Millet in multe dintre instantele culturale franceze.

In Estetica ariditatii, autorul face o pledoarie pentru ariditate vazuta ca un fel de minimalism al trupului si limbajului. Individul superior traieste mult in tacere pentru a putea sa reflecteze si intr-un fel de economie e mijloacelor, refuzand compania si ritmul unei lumi decadente, mizere, decazute mai ales din punct de vedere spiritual. Un astfel de denunt se suprapune, intr-o forma detasata, ascetica, mesajului din Elogiu literar lui Andrej Breivik. Raul umanitatii isi are originea in ... drepturile omului care au permis accesul decadentului in sfera elitelor.  Servita astfel, fraza poate fi combatuta pana la ridicol insa ideea este tot o reinterpretare a unei pozitii de dreapta ce nu favorizeaza democratizarea elitelor. 

Tot ceea ce este trupesc conduce spre vulgaritate si decadere. Dansul este una dintre modalitatile prin care un teritoriu intim odata expus devine obscen. Pentru Millet, el nu este o forma de expresie ci exhibitionism. O astfel de teza mi se pare reductionista atunci cand nu este vorba despre expunerea propriului trup ci despre sublimarea artistica a trupului pana cand acesta devine intruchiparea unei idei precum in balet. Intr-un plan secund, cred ca atat dansul cat si sportul reprezinta aseptizari, eliberari ale trupului iar necesitatea de a stigmatiza indirect sexualitatea atunci cand ea nu vine sa inunde spatiul public imi scapa ceea ce nu este pe placul lui Millet (Je reprouve la pornographie et le culte hygiéniste du corps).

Autorul isi acorda totusi un disclaimer, o rezerva inca de la inceputul cartii:
Là où je vais, je serai nu. Sans doute le cheminement exige-t-il d’ores et déjà cette nudité. Il est même probable que ce dépouillement n’est rien d’autre que le signe de mon ignorance et que, par les connaissances parcellaires et les préjugés qui me tiennent lieu de savoir, je participe de la grande misère contemporaine – laquelle est avant tout spirituelle. A l’écart de tout lieu commun, l’aridité est ce dont je ne suis pas encore digne. Le reconnaître revient néanmoins à trouver le sens de la marche.

Cei alesi raman suspendati in asceza si refuz, isi valorifica tacerile si dezavueaza divertismentul. Aceasta teza este in mult mai mare masura pe intelesul meu intrucat divertismentul este vazut ca o deviere a atentiei, intelegerii, moralei prin metode facile iar omul superior nu are nevoie de astfel de deviatii intrucat spiritualitatea si eruditia reprezinta deja pentru el locus amoenus.

Tot dupa Millet, cei putini alesi, partizani ai ariditatii, ar trebui sa isi uneasca refuzurile, idee marcata printr-o trecere progresiva de la eu la noi in a doua parte a eseului dar si prin exprimarea franca a acestui indemn.

Recunosc ca mi-au trebuit doua lecturi ale cartii pentru ca exprimarea lui Millet nu este deloc arida, dimpotriva: ea sufera de emfaza, de redundanta, de pretiozitate, pe alocuri. Enumeratia este principalul element de constructie a frazelor insa de aici decurge si o muzicalitate de tip clasic, aproape manierist, a frazarii, nu numai senzatia unei formulari narcisice.

Probabil ca mi-ati simtit ambivalenta fata de cartea lui Millet: sensibilitatea la ideea de elitism si rezerva critica fata de tot ceea ce face refuzul structurii noastre trupesti. A fost insa un bun exercitiu intelectual si reprezinta inca un sistem de referinta pentru analiza multora dintre situatiile contemporane din agora.

duminică, 5 iulie 2015

De vara

Franta este sub canicula. In majoritatea zilelor nu o simt pentru ca in blocul operator aerul conditionat este mereu reglat la (sub) 20 de grade. Si totusi cand ies din "microclimat" sau in weekenduri, in loc sa ma incordez sub densitatea caldurii, imi aduc mereu aminte de ce imi place vara.

E simplu:

- cantecul Cicadelor, greierii aceia asurzitori din copacii mediteranieni;
- senzatia de libertate;
- noptile calde cu luna plina cand redescoperi a mia oara frumusetea lumii intr-o narcoza de iasomie, tei si glicine;
- migdalele proaspete, smochinele tocmai culese din copac,zmeura, murele, ciresele, piersicile, caisele;
- apa rece-rece :);
- senzatia valurilor care iti mangaie picioarele si apoi inotul;
- ideea ca, de fapt, lumea este o imensa oportunitate care nu asteapta decat sa fie descoperita;
- plesnitura cojii de pepene rosu sub presiunea cutitului;
- cititul, cititul, cititul;
- muzica in amfiteatre mari si vechi, in aer liber;
- hoinaritul;
- bluzele de marinar;
- pietele in aer liber din satele de charme provençale;
- mersul pe bicicleta la apus si apusurile tarzii;
- cerul fara niciun nor;
- (si iarasi) cafeaua de dimineata - singura care imi mai place pentru ca ziua mi se pare prea cald pt cafea;
- scrisul pe blog de pe terasa casei mele.....
- si tot ce o sa mai vina.

sâmbătă, 4 iulie 2015

Torobaka, Fortareata alba si dialogul intre culturi

Lumea mi se pare framantata in acest an: de la conflictul dintre Rusia si Ucraina, ceva mai estompat acum, la vasele sparte dintre Grecia si Europa, la visele de formare a Califatului Arab ale Statului Islamic, la atentatele Boko Haram in Africa... La stiri, totul pare agitat si oamenii par prea putin dispusi sa se mai inteleaga unii cu altii.

Raspunsul acestor situatii este adeseori in cultura. Acolo limbajul se schimba si intelegerea trece dincolo de imediat, de concret. Am fost suficient de norocoasa sa pot contrabalansa recent formularile agresive ale stirilor cu doua intalniri fericite. 

Dupa ce a stat ani de zile pe un raft, asteptandu-si cuminte randul si vazand cum vecinele sosite mai recent erau mereu preferate, cartii Fortareata alba a lui Orhan Pamuk i-a venit randul. Si desi alegerea a fost instinctiva, s-a intamplat ca ea sa aiba loc doar cu cateva zile inaintea spectacolului Akram Khan-Israel Galvan "Torobaka" la care cumparasem de mult timp bilete.

In Fortareata alba, un venetian din secolul XVII, pasionat de carti, este capturat de un vas otoman care il duce tocmai la Istanbul. Aflandu-i priceperea, Pasa il incredinteaza ca rob unui turc, Hogea, a carui infatisare era identica robului. Hogea are ambitii mari in astronomie, o intuitie corecta a sistemului solar si pasiunea cunoasterii stiintifice. Europeanul este imblanzit de speranta de a fi, intr-o buna zi eliberat iar intre ei se naste un dialog uimitor, dialogul a doua culturi, a doua feluri distincte de a intelege lumea plecand de la aceleasi baze, a doua ambitii si doruri diferite si totusi atat de similare precum infatisarea celor doi.

In Torobaka, se confrunta pe o scena halou de lumina doi zei ai dansului din doua parti diferite ale lumii: un artist flamenco (Israel Galvan) si unul khatak (Akram Khan). Scena pare un ring de corrida iar ei par intr-o oscilatie permanenta intre duel si dialog. E uimitor cum pozitia trupului iti tradeaza originea si cultura: Galvan e angular si sacadat precum ritmul de flamenco, Khan este atletic si unduitor precum dansul sau bengalez. Dar atunci cand isi tenteaza unul altuia tehnicile (Khan cu pantofi de flamenco in maini, Galvan cu lanturi), se instaleaza firescul ca si cand ar fi un limbaj vechi de cand pamantul... Muzica live care ii inconjoara este ea insasi un metisaj intre ritmul gitane si sonoritatile indiene.

Cu toate acestea, recunosc ca Desh m-a emotionat mai profund. Poate pentru ca Torobaka este o confruntare virila si viguroasa, in timp ce Desh este despre emotie, sinceritate, vulnerabilitati. Regret acum ca nu am scris mai mult in 2013 despre Desh, primul spectacol al lui Akram Khan pe care l-am vazut. Cred ca m-am simtit atunci incapabila din cauza emotiilor care m-au locuit din primul moment. Ca un mic reminder, Desh era despre conflictul cu tatal, dualitatea intre cultura de origine si cultura integrata din locul in care locuiesti, despre divergenta dintre traditii si ambitiile moderne.

 Contrastul identitate-alteritate a fost evident tema din Torobaka (precum si in Fortareata alba) dar poate ca modalitatea de transmitere a fost uneori prea bruta si legatura cu spectatorii nu s-a format atat de intens (dincolo de muzica si dans per se).