marți, 12 ianuarie 2016

On the road again

Imi place sa imi fac bagajul. Imi plac garile si aeroporturile. Imi place sa imi conduc masina… Imi place sa aranjez cu grija in dulapurile camerei de hotel lucrurile din bagaj, sa imi gasesc rapid un rost in locuinta temporara. Imi place orice pretext de calatorie, ador frisonul calatoriilor profesionale in care te asteapta un scop si o emotie la capat de drum (in general, pentru mine inseamna prezentarea unei lucrari stiintifice). Dar cu tot atata firesc pot sa fiu si celalalt, partenerul, accompaning guest-ul… numai sa stiu ca rolurile se alterneaza candva.

Citesc A moveable feast (Paris est une fête) de Hemingway si ma surpind afland ceva nou despre Gertrude Stein. In apartamentul ei din 27, rue de Fleurus sotiile nu erau binevenite. Gertrude Stein nu se conversa niciodata cu sotiile, numai prietena ei, Alice, se ‘preta’ la asa ceva.

«   - Stii, Gertrude e amabila, în ciuda a tot.
-          Bineinteles, Tatie (n.m. asa ii spunea Hadley lui Hemingway)
-          Dar uneori spune si prostii.
-         Eu nu o aud niciodata, spune sotia mea. Nu sunt decat o sotie. Intotdeauna prietena ei este cea care imi face conversatie.

Dar am divagat…

Imi plac, bineinteles, weekendurile libere si vacantele dar, in ceea ce le priveste pe acestea din urma, trebuie sa simt ca le-am meritat. Ca au venit dupa o perioada intensa de munca in care am reusit sa mai cladesc sau macar consolidez ceva. Ador vacantele dar imi place ca ele sa se astearna peste un fel de oboseala si sa fie bine premeditate pentru ca avem atat de putin timp pentru a descoperi atat de multe locuri. Si apoi nu toate vacantele se incrusteaza in memorie, numai cele « iesite din comun », orice ar fi insemnand asta – locuri, stari, oameni .

Sunt pe drum din nou si traiesc o stare de familiaritate placuta, instalandu-ma confortabil in scaunul din TGV. Dar bucuria calatoriei este autentica doar cand stiu ca pentru mine exista « acasa ».

sâmbătă, 9 ianuarie 2016

Un scriitor tanar: Joël Dicker

2015 a fost un an destul de bogat cultural. Pe lista descoperirilor literare am cel putin doi scriitori aflati la poli opusi. 

Astazi cateva cuvinte despre Joël Dicker, un tanar elvetian nascut in 1985 care a luat cu asalt lumea premiilor literare obtinand  Marele Premiu pentru Roman al Academiei Franceze si al 25-lea Premiu Goncourt pentru liceeni.

Am citit cele doua carti (voluminoase) care au cunoscut un real succes: Adevarul despre afacerea Harry Quebert si Cartea familiei din Baltimore dar nu am citit inca romanul de debut. Una dintre ele este un thriller modern, a doua o saga familiala iar amandoua il au drept personaj principal pe Marcus Goldman, un tanar scriitor new-yorkez care a cunoscut un succes fulgerator, intocmai precum Joël Dicker.

Dicker se pricepe sa isi astearna naratiunea intretaind planurile, se pricepe la suspans si e destul de consecvent in constructia personajelor care nu sunt totusi foarte complexe. Intre Marcus Goldman din prima carte si Marcus Goldman din cea de-a doua sunt parca prea putine elemente in comun in afara de tonul povestirii. Joël Dicker este un bun storyteller si isi tine destul de bine in frau povestea chiar si atunci cand aceasta se complica. Da impresia ca este metodic dar uneori foloseste clisee.

Ideea mea favorita din cele doua carti este cea a rivalitatii. Exista un soi de rivalitate fratricida si insidioasa care m-a emotionat destul de mult si ea este infatisata prin paralelism cu rivalitatea parinteasca. Uimitoare si destructiva este competitia intre oameni si gradul de distructie e invers proportional cu distanta sufleteasca dintre ei.

Miza in cazul lui Dicker mi se pare ca se afla la romanul urmator. Dupa ce a exploatat la maxim filonul Marcus Goldman va  fi oare in stare sa vina cu ceva nou, diferit, in care sa nu se autopastiseze?

vineri, 8 ianuarie 2016

Un an nou, o noua viata

Mama si copilul - Nicolae Tonitza
La multi ani pentru 2016 cu sanatate, inspiratie, fapte bune, surprize frumoase, batalii castigate si multa iubire!

La inceput de 2016 sunt tare curioasa ce ma asteapta deoarece, pentru mine, este un fel de noua viata: din 28 octombrie 2015 am devenit mama unei fetite extraordinare, Iris Anna. Incep asadar un nou tip de calatorie din care poate ca voi reusi sa va impartasesc din cand in cand cate ceva. Imi doresc sa fie sanatoasa pentru a putea sa descoperim tot restul impreuna, intr-o copilarie care sa ii fie frumoasa si formatoare, deopotriva...

In rest, in ceea ce priveste aceasta noua viata, voi incerca sa fiu cat de cat discreta din mai multe motive: nu imi doresc sa transform acest blog intr-unul de parenthood, cred ca deocamdata un copil atat de mic are nevoie sa ii fie protejata identitatea mai degraba decat sa devina 'popular', chiar si intr-un cerc restrans si, nu in ultimul rand, modelul pe care mi-as dori sa i-l transmit este cel al unei vieti in care familia, profesia, cultura, experientele si jocul se impletesc continuu si creativ.  Nu pretind ca opiniile de acum vor fi inamovibile. Stim cu totii ca experientele ne contureaza asa ca nu fiti surprinsi si ... nu imi reprosati daca vedeti uneori ca nu sunt consecventa.

Sper sa gasesc in continuare timpul si resursele pentru a scrie aici si in 2016 mai ales ca in 2015 am sarit atatea lucruri! Sa ne revedem deci des si cu bine pe Jocul Orb.