Despre realism, de aceasta data

De obicei va vand idealuri, si vise, si idei frumoase, va vorbesc despre dragoste, si mariaj, si oameni care imbatranesc impreuna, despre arta, despre iubire din nou, oricui i-ar fi destinata: celuilalt, copiilor, profesiei, vocatiei etc.

Astazi, insa, am avut o discutie interesanta cu colegii... cu ton de gluma dar cu miez serios si... am fost realista, in ciuda uimirii grupului si deci presiunii de a fi idealista. Nu exista garantii in viata - nu poti sa stii ca o sa-l iubesti mereu pe celalalt, ca vei fi mereu fericit/a cu ea/el daca te iubeste, ca te vei purta mereu corect, indiferent de imprejurari. Nu exista garantii pentru nimic, stiu asta si de aceea refuz sa spun cuvintele "intotdeauna", "niciodata". Nu vreau sa fac demagogie. Vreau sa raman cu picioarele pe pamant, sa evaluez corect situatiile si viata, nu sa traiesc cu ganduri de suicid de fiecare data cand turnura pe care o ia realitatea se departeaza de asteptarile mele...

Pe de alta parte, cred ca nu are cum sa izbuteasca planul de a imbatrani frumos in doi daca nu te comporti in fiecare minut ca si cum ai crede ca viata nu poate exista altfel. Daca nu te comporti ca si cand l-ai fi spus atat pe "intotdeauna" cat si pe "niciodata" raspicat si ferm.  Daca nu traiesti clipa cu sentimentul ca e planul definitiv al vietii tale.

Aparent, acesta este unul din motivele pentru care casatoria traieste o criza in epoca noastra. Pentru ca stim ca poate fi oricand intrerupta fara consecinte. Si,din cauza acestui fapt care este, pana la urma, si un lucru bun, nu multi sunt cei care inteleg ca, desi asa stau lucrurile, trebuie sa traiasca facand abstractie de informatia de mai sus.

Ma fascineaza acest dublu standard. Nu pretind ca il inteleg deplin si e foarte posibil sa va mai bat cu el la cap. Dar cred ca imi place sa fiu realista si idealista, deopotriva...