Elisabeth Roudinesco scria pe undeva prin De ce psihanaliza? ca de cele mai multe ori oamenii cad in depresie la intalnirea cu ei insisi. De asta in contemporaneitate preferam sa avem vietile astea ocupate, cu orare care se termina tarziu, ca nu cumva sa ne intalnim cu noi insine. Daca, printr-o intamplare, intalnirea se produce, de cele mai multe ori ea are loc pe taramul indiferentei. Imi tratez sinele ca pe ceva neimportant si nu-l las sa se exprime. In alte situatii, ciocnirea cu propria persoana poate fi momentul in care-ti realizezi insatisfactiile, neimplinirile, esecurile si, prin urmare, treci in starea de depresie.
Am citit teoria asta demult. Sa fie ani... Mi-a ramas in cap un pic axiomatic, ceea ce, desigur, nu e bine deloc. Totusi, cumva, de cate ori as fi putut sa vad demonstratia live, o evitam, ca pe ceva fatal.
A-ti fi bine cu tine insuti presupune sa petreci quality time cu tine insuti. Nu fortat. Toate teoriile despre meditatie te invata sa iti impui un program. Probabil ca ele functioneaza. Dar se poate si altfel. Regasirea poate fi in muzica, in scris, in pictat, tind sa cred ca mai putin in activitatea fizica ce abate gandurile spre domenii mai palpabile. Regasirea poate fi oriunde, in cele 10 minute de la cafeaua de dimineata sau seara inainte de somn.
In your secret life...asteptandu-l pe mos Nicolaie
(ilustratie de la Jean Michel Milon)
Borges s-a întâlnit pe neaşteptate, pe o bancă, cu o variantă a lui însuşi, mai bătrână şi oarbă. Cred că întâlnirile semnificative cu noi înşine sunt întâmplătoare, la colţ de stradă sau la alimentară, unde se nimereşte.
RăspundețiȘtergere