Cate ceva despre amintiri

Suntem cumulul amintirilor noastre - e o idee care nu-mi da pace.

Ma fascineaza modul in care mirosurile sunt legate in creierul nostru de amintiri. Trebuie sa povestesc despre clipa cand, studenta fiind, ma plimbam un pic deprimata pe strazile din Poissy cautand vila Savoie a lui Corbusier. Era martie iar acolo, la Poissy, pe strazi pietruite, mirosea a frunze cazute udate de ploaie intr-un fel pe care mi se parea ca-l mai simtisem doar in Hunedoara atunci cand eram copil. Clipa aceea in care doua locuri fara nicio legatura geografica sau culturala s-au intersectat in mintea mea datorita unui miros e vie ca si cand as fi trait-o azi. Asa cum stiu ca ea mi-a dat entuziasmul zilelor cand eram copil si toate problemele au parut din acel moment infime.

Astazi am vazut cerul innorat si ceata care acopera linia orizontului asa cum numai in satul copilariei se mai intampla in zilele lungi care se terminau mai mereu cu lecturi hranitoare sau cu povesti pe care mi le alcatuiam singura in minte incercand sa dorm. Sigur ca stiu ca nu e asa dar senzatia face ca in minte sa se intersecteze iarasi doua lumi total diferite, aflata la distanta mai mare decat distanta de pe harta.

Iar, in momentul magic, in masina rasuna melodia de mai jos. Si am o amintire tot de prin copilarie-adolescenta cand, privind playlistul unui cd, m-am gandit ca melodia asta, L'accordeoniste, e tare stearsa in comparatie cu La vie en rose. Iar azi, cu sonorul dat tare, aproape ca simt ce canta Edith Piaf:

[La musique] lui rentre dans la peau
Par le bas, par le haut
Elle a envie de pleurer
C'est physique
Tout son être est tendu
Son souffle est suspendu
C'est une vraie tordue de la musique