Imi plac oamenii tristi dar cu o tristete nemarturisita. Imi plac pentru ca ii simti vibrand, sunt ca niste piese de violoncel cu o tonalitate joasa, ragusita. Imi plac pentru ca ii vezi razand, glumind, ascunzandu-si bine tristetile sub un umor viu, uneori spectaculos, uneori usor cinic. Imi plac pentru ca se joaca de-a bravura recunoscandu-si de multe ori vulnerabilitatile.
In tristetea manifesta exista o doza de patetism care te indeparteaza fie prin izul ei ieftin, fie din instinct de autoaparare. Nu e si cazul lor...
Tristetea tacuta sau dismiluata are un je ne sais pas quoi, trezeste toate instinctele materne din lume, tandrete, prietenie, trezeste dorinta de a fi acolo cu o incurajare, cu un zambet, cu o bataie pe umar.
Doar ca tristetea asta vine din interior, nu din conjunctura exterioara, chiar daca isi gaseste mereu pretextul acolo. Niciun loc, nicio persoana, nicio relatie nu o va face mai usoara pentru ca intr-un alt colt al creierului exista o alta sursa de tristete. Nu suntem niciodata perfect intelesi de catre ceilalti, suficient de iubiti, suficient de feriti de necazuri, suficient de bogati sau macar de protejati de griji financiare, suficient de liberi, destul de inspirati, destul de performanti, destul de sanatosi sau de in forma pentru cum ne-am dori. Dar ochiul, creierul sau sufletul nostru fac diferenta... Poate de aceea imi plac oamenii cu zambetul trist.
PS Imagine de Aihibed Magana
Comentarii
Trimiteți un comentariu