Sunt zile (rare) in care as vrea sa stau cu o cafea cu lapte in mana, asezata pe un divan pufos, si sa explorez lumea cu gandul.
Mi-e dor de ragaz... si vorbesc bine de ragaz, nu de timp... De a avea rabdare, de a avea ragazul sa meditez. Mi-e dor de intinderea nesfarsita de timp a adolescentei in care aveam ragazul sa citesc un poem, sa ma pierd apoi cu privirea pe geamuri urmarind porumbeii, mi se racea cafeaua, mai deschideam un album cu imagini, mai visam, imi faceam liste, planuri, bilanturi, visam iar, imi cream in minte povesti pe care nu simteam nevoia sa le scriu vreodata, ascultam muzica.
Lucrurile sunt mult mai pragmatice acum. Daca stau asa vreun weekend, regret ca nu am invatat, ca nu am scris, ca nu am vazut ceva care sa ma locuiasca, sa-mi mai umple vreun cm patrat al mintii, sa cresc... Timpul e asa de putin incat el trebuie folosit...
Si...sunt doua locuri in Bucuresti, in afara casei, unde reusesc sa savurez asa oblomovian o cafea cu lapte: unul este (era) Cafe Latte de pe langa Cismigiu iar al doilea la Starbucks. Imi place sa zabovesc cu o Dilema Veche, cu o revista, cu vreo carte si poate si cu iPad-ul bucurandu-ma de un grande non fat latte. Insa tot nu e chiar ca atunci.
Comentarii
Trimiteți un comentariu