Nu mereu schimbarile care ni se intampla ne par usor de acceptat, uneori nici macar suportabile. Mi s-a intamplat de multe ori sa vad oamenii mintind atunci cand nu era nevoie, refugiindu-se intr-un fel de existenta imaginara pe care nu o mai duceau de mult.Cred ca prima data a fost prin scoala cand aveam colege mitomane. La varsta aceea era usor de inteles: minteau ca sa fie mai interesante, minteau ca sa camufleze cat le afectase despartirea de cineva, minteau ca sa isi ascunda esecurile scolare etc. Parea ceva copilaresc si trecator.
Recent am regasit-o in portretul unui adolescent contemporan din cartea lui Siri Hustvedt: acolo e un fel de melanj intre minciuna compulsiva, cea pentru a te face iubit, cea de autoaparare etc. De fapt acolo e un fel de potret al mitomaniei patologice extrem de bine realizat si de coerent.
Nevoia unei alternative la realitate am regasit-o insa si la oameni maturi si extrem de reali. M-a frapat de curand ca nu exista varsta, limite sau termene pentru a limita saltul in imaginar.
Desigur, la inceput tendinta e sa privesti procesul cu bunavointa. Evenimentul declansator, atunci cand ajungi sa il cunosti, este unul de obicei nefericit si impactant. Rusinea sau trauma emotionala fac ca el sa fie ascuns opiniei publice in cautarea unei solutii. Doar ca solutia nu mai apare, trauma se cronicizeaza si cea mai buna solutie ramane minciuna, traiul intr-un imaginar in care viata este neschimbata. O optiune nefasta atat prin finalul ei (de obicei, ceva face ca realitatea sa se reveleze doar lumea e mica) cat mai ales prin faptul ca impune atitudinea pasiva, intarziind cautarea adevaratei solutii. O minciuna revelata ulterior are un impact public mult mai traumatizant in cele din urma fata de un adevar nefericit revelat imediat. Iar suspendarea cautarii unei solutii va face ca o problema care ar fi putut fi solutionata intr-un interval convenabil sa fie solutionata peste luni, peste ani, peste decenii sau poate niciodata.
A vous de decider!
Comentarii
Trimiteți un comentariu