De ce nu mi-a placut Helene Grimaud dar mi-a placut Denis Matsuev

Simt nevoia, de fiecare data cand scriu despre muzica, sa incep cu un disclaimer: nu sunt cu adevarat o cunoscatoare. Dar imi place muzica si uneori ma impresioneaza suficient incat sa ma faca sa scriu.

Anul acesta am avut parte, datorita unei modalitati misterioare de auto-aranjare a vietii, de doua seri la festivalul Enescu, ambele cu Orchestra dell'Academia Nazionale di Santa Cecilia sub bagheta lui Antonio Pappano. Solistii din ambele seri - pianisti. In prima seara Helene Grimaud, in a doua seara Denis Matsuev. Helene Grimaud, o pianista cu o poveste a vietii altfel zbuciumata (pasiune pentru lupi, lupta cu cancerul gastric), isi exteriorizeaza aproape ostentativ emotia artistica, gemand si miscandu-se amplu pe parcursul intregii interpretari. Deloc discrete, sunetele emise imi captau uneori atentia mai mult decat piesa de sine. Am avut nu de putine ori senzatia ca am intrat in budoarul solistei acolo unde se desfasurau trairi deloc muzicale, ca am nimerit peste o scena privata si ca trebuie sa ma retrag rapid inainte ca persoana in cauza sa realizeze ca e urmarita si sa se simta jenata ea insasi. Cu toate astea, totul se desfasura pe scena, in mod voit sub ochii nostri, ai tuturor. Poate altii au intrat in atmosfera dar in ceea ce ma priveste as fi vrut sa fug. Aplauzele au fost corecte fata de renumele artistei dar relatia ei cu publicul a ramas una rece si, daca nu ma insel, lipsita de bisuri

Denis Matsuev in schimb a interpretat impetuos si a  fost aplaudat pe masura. Si el mormaia uneori parti din piesa dar mai discret. Senzatia a fost cu totul alta. La el simteai ca pasiunea este directionata spre interpretare, nu spre exteriorizarea corporala a muzicii. Poate ca si piesa aleasa, Concertul nr. 2 de Rachmaninov, a contribuit la succesul serii dar entuziasmul sau, frenezia cu care a daruit bisurile m-au facut sa am bucur pana in ultima clipa. Asa ca am facut o poza cu telefonul :)