Dupa ce am terminat cartea - destul de rapid pt ca se citeste repede -, m-am intrebat ce parere am despre acest scriitor. Am ezitat putin dar raspunsul nu a intarziat sa apara.
Cu siguranta, David Foenkinos stie sa scrie adica are tonus, structura si un umor personal care, dupa mine, seamana un pic cu umorul din filmul Amelie Poulain, comentariile acelea din offf cu ironie, dar o ironie delicata. Poate nu intamplator personajul principal al cartii, Nathalie, va fi interpretata in varianta ecranizata de Audrey Tautou.
Pe de alta parte, chiar din structura asta rezulta cateodata redundanta... mici comentarii, fragmente care fac ca totul sa fie prea cautat, prea explicit... Cuvantul delicatete cel putin ne scoate ochii pretutindeni :) Personajele cartii citesc cu pasiune in prima parte si apoi uita sa mai citeasca in a doua parte ceea ce face o parte dintre referintele literare justificate si o parte dintre ele de prisos. Personajul principal, Nathalie, debutat in mod promitator pierde din profunzime pe parcursul cartii asa cum mi se pare ca si intriga "cum face o tanara femeie vaduva dupa o casatorie minunata ca sa se regaseasca si sa-si redoreasca viata?" este prea putin, prea superficial exploatata. In plus, personajele cartii incep sa se inregimenteze din a doua jumatate a cartii in doua categorii grosiere: delicatii si nedelicatii. Printre delicati, ii regasim pe Nathalie, pe sotul defunct, François, pe Markus, printre nedelicati pe Charles, pe Chloe etc. Mai sunt si alte povesti care se pierd: pe florareasa care a dat peste François cu masina autorul o urmareste un pic dupa care o pierde din vedere... O lasa cumva in asteptare intr-o parte a cartii si nu o mai reactiveaza niciodata.
Am fost critica; au existat insa si fragmente care mi-au placut. Vizita cathartica pe care i-o face Nathalie tatalui sau intr-un miez de noapte, reintoarcerea in casa bunicii... sunt niste momente autentice, pe care le putem cu usurinta decupa si din viata reala. De asemenea, finalul cartii mi se pare o gaselnita buna. O sa vedeti.
In concluzie, parerea e aceeasi: un roman binisor scris, cu un umor real, care insa doar atinge usor toate subiectele pe care si le propune, fara a intra in profunzime, fara a genera emotii de amploare. O lectura care te face optimist cand esti tanar scriitor: daca ai un editor bun ca Gallimard-ul, ai sanse sa ajungi la fel de cunoscut ca David Foenkinos... Dar ce se intampla cu ramasul in istoria literaturii?:)
Comentarii
Trimiteți un comentariu