Acum cativa ani am vazut la Muzeul Reina Sofia o expozitie care mi-a schimbat perceptia asupra artei lui.
Si in modul in care si-a construit opera salasuieste o lectie pe care nu contenesc sa o invat. Simplificat formulata: nimeni nu e mare degeaba.
Poate pentru cei mai putin familiari cu pop-artul, Roy facea doar benzi desenate asa cum Andy Wharol picta cutii de supa si de CocaCola. In practica, sunt cel putin doua dimensiuni ale operei lui Roy Lichtenstein despre care cred ca trebuie vorbit, cam ca in cazul oricarui artist: 1. tehnica; 2 semnificatia.
In ceea ce priveste tehnica, cea mai mare parte a operei lui este realizata pe o trama pixelata pe care si-o alcatuia singur cu ajutorul unor matrici enorme. Pixelii astia au diverse culori. Tot in ceea ce priveste tehnica trebuie remarcat ca in general instantaneele surprinse au un decupaj aproape cinematografic. Practic inca din anii 60 Lichtenstein a anticipat doua curente majore ale civilizatiei noastre: imaginea digitala/calculatorul si cinematografia.
Astfel ajungem la al doilea punct. Roy Lichtenstein, ca intregul curent pop-art, a facut misto de societatea in care traim. A surprins consumismul -o parte din tablouri au structura unei reclame-, a surprins criteriile standard de frumusete pe care de cateva decenii nu incetam sa ni le impunem - blonde sulfuroase cu buze voluptoase, barbati bine dotati cu muschi si barbii patrate, pe care prin artificialitatea imaginii ii dezgoleste de suflet - criterii derivate tot din cinema, a surprins ridicolul eroilor contemporani. Imi place de asemenea cum reuseste sa sintetizeze intr-o singura replica o stare de spirit, o poveste, un cliseu.
Nu pot sa il enumar neaparat printre pictorii mei favoriti din simplul fapt ca sunt mai atasata de alte imagini si ca pentru mine pop-art-ul este mai aproape de un curent ideatic decat de unul pictural. Dar trebuie sa recunosc ca aportul lui Roy Lichtenstein in ceea ce inseamna arta contemporana a fost major. Va las in compania imaginilor...
Comentarii
Trimiteți un comentariu