Stand in aeroport, cu ochii pironiti pe un ecran ale carui singure vesti erau amanari de 15 minute, intr-un terminal inca nerenovat si nu prea ofertant, m-am gandit la asteptare.
Nu sunt foarte rabdatoare si nu imi plac cei care ma fac sa astept. Nu ma refer la mici intarzieri de 5-10 minute pe care le inteleg (stiu ca altii ar spune ca pentru ei e mai degraba invers), ci la marile gesturi. N-am agreat niciodata barbatii care aveau nevoie de timp, din fericire nici nu am dat prea des nas in nas cu ei. N-am agreat nici timpul in luarile de decizie profesionale si, in general, am preferat sa lucrez acolo unde recruiterul stia ca are nevoie de mine. Stiu ca reteta asta nu merge pentru organizatii guvernamentale sau companii multinationale unde recrutarea presupune un ritual. Cand lumina este una formala, inteleg sa parcurg cuminte etapele unei competitii. Insa nu imi place sa astept, nu fara deadline, fara orizont.
Singura asteptare placuta e aceea a cartii care iese din tipar. Odata publicata, dispare din vraja, incep grijile. Griji care, din pacate, in absenta unor editori profesionisti, iti dau uneori senzatia unui destin neimplinit al cartii. Dar, sa revin la asteptare, lucrul la coperta, corectura sunt trepte dinaintea detensionarii si a placutei senzatii ca o idee de-a ta ajunge la altii si ii poate trece granita realului catre spatiul acela despre care ai scris.
Ar mai fi asteptarea scrisorilor... care are un farmec aparte. Ma gandesc in special la scrisorile din epoca pre-internetului pe care le trimiteam cu posta, a caror venire mi-o semnaliza cutia postala. In clasa a XIIa, cand corespondam cu unul dintre cei mai pereni prieteni ai mei de pe alte meleaguri, mistificam un pic scrisorile sale... Imi trimitea mai mereu casete (da, stiu, casete!) cu muzica - de la Cohen la Pink Floyd - pe care le ascultam in momentele de respiro, faurind pe marginea lor orizonturile unui univers fara sesiune, fara izolare.
Astazi internetul, fiind instantaneu, te conduce pe cai gresite. Politicos e sa raspunzi prompt, in aceeasi zi, daca e posibil, unui mesaj. Doar ca atunci cand raspunsul iti cere sa meditezi, sa intri intr-o stare, nu ai mereu ragazul de a raspunde prompt. Ceea ce poate sa transmita mesajul gresit despre cum receptezi scrisoarea celuilalt, despre importanta pe care i-o acorzi. Si cum nu imi place sa astept, poate sa ma conduca si pe mine spre concluzii gresite. E o doza de inechitate pe care o recunosc pentru ca uneori nu sunt la fel de critica fata de asteptarile pe care le creez.
Si o singura intrebare... Am ascultat recent opera Roberto Devereux in care Elisabeth I isi asteapta amantul sa se intoarca de pe mare, apoi asteapta sa fie judecat, apoi asteapta ca el sa ii ceara iertare... Si ma intreb: cum asteapta reginele? ce lupta se da acolo intre orgoliu, iubire, teama, ezitare, orgoliu iarasi, demnitate? cum mai sta masca neclintita pe chipul fisurat de asteptare?
Recruiter-ul are intodeauna nevoie de tine. Depinde pentru ce.
RăspundețiȘtergereNu ti-e teama ca fuga permanenta de lucrurile sau persoanele care nu-s sincrone cu ritmul tau te fac un pic superficiala, ca ai putea pierde astfel uneori esenta?
Da, recruiterul are nevoie de tine. Dar depinde pentru ce si in functie de ce calitati alege :). Ce voiam sa spun e ca imi place atunci cand sunt selectionata pe baza calitatilor care cred eu ca imi dau valoare. Ceea ce poate implica o dubla eroare: a mea si a recruiterului. Sau un dublu succes.
RăspundețiȘtergereS-ar putea sa ai foarte mare dreptate cu partea a doua. N-am postat "despre asteptare" cu ideea ca "eu asa fac, sunt grozava". Cred ca poti pierde foarte multe lucruri din cauza antipatiei fata de asteptare. De altfel, incerc sa ma educ pe tema asta :) Citisem pe undeva, s-ar putea sa fie chiar o sursa cunoscuta, ca omul valoreaza cat toleranta sa la frustrare. Asteptarea este o frustrare de moment care ulterior va fi sau nu recompensata.
Poate tocmai de asta regina e regina :) ca stie sa astepte...