Recital Nathalie Dessay

...din pacate, acest post este mai mult despre ce inseamna publicul decat despre ce inseamna artistul.

Am fost la un recital Nathalie Dessay - poeme de Verlaine, Mallarme, Gauthier pe muzica de Debussy pentru pian - primul dintr-o serie care va trece pe la Paris, Lille etc. Sala a fost completa, niciun bilet nu a mai putut fi cumparat cu doua saptamani inainte de spectacol. As fi zis un public de cunoscatori care s-au hotarit din timp sa asculte o mare soprana.

Inca de la inceput, a existat o foiala continua, tuse, tuse mai subtire, mai groasa, mai innabusita, mai declarativa... H. a zis ca organizatorii ar fi trebuit sa ne astepte la intrare cu o lingura de sirop de tuse pentru fiecare. Usi care se deschideau, usi care se inchideau, foiala, iarasi tuse.

Mi-a fost greu sa intru in atmosfera si, recunosc, am reusit doar de cateva ori... cand pianul sau vocea m-au vrajit intr-atat incat sa uit de sala. Insa aproape de fiecare data vraja dura putin pentru ca un spectator aflat in preajma hotara sa concureze scena.

A fost foarte aclamata, a bisat de doua ori, i s-au aruncat buchete cu flori. Am senzatia ca toate salile mai putin protocolare sunt foarte darnice cu aplauzele. Ceea ce parca a indreptat din senzatia de jena... pentru ca Nathalie Dessay a intrat in joc: a bisat, a adunat florile, a zambit, s-a emotionat

Am plecat intrebandu-ne daca artistii percep publicul, daca asta ii deranjeaza, daca le tulbura concentrarea sau emotiile sunt oricum suficient de mari incat sa estompeze sunetele concurente...