Personajele sunt esenţiale: ele sunt centrul poveştii şi ghizii noştri

Pe Cristian Lupsa il cunosc exclusiv din textele lui. Mi-a placut de la bun inceput ideea infiintarii DOR (Decat o revista) si citesc cu placere ceea ce apare acolo. Cristian Lupsa are si un blog "A Scrie"  ce indruma frecvent spre adevarate piese de jurnalism narativ de prin toata lumea. Tot el promoveaza intens storytellingul si jurnalismul de calitate iar seminariile pe care le organizeaza ar fi un must daca as fi in Romania. Prin urmare l-am abordat direct pe mail, solicitandu-i acest interviu pentru Proiectul Jocul Orb. Si a raspuns:

1.Cat de importanta este identitatea personajelor in jurnalismul narativ si ce instrumente utilizezi pentru a o prezenta? Asupra caror detalii preferi sa iti apleci atentia? 

Cea mai simplă definită poveste sună aşa: "un personaj întâmpină o problemă şi până la sfârşit încearcă să o rezolve". Aplicând formula la jurnalism, în special cel de tip narativ, personajele sunt esenţiale - ele sunt centrul poveştii şi ghizii noştri, pentru că prin ele ar trebui să înţelegem un moment, un eveniment, o problemă etc. Aşa că ele trebuie să capete viaţă dincolo de elementele identificatoare ale unei ştiri - nume, vârstă, loc de muncă. Trebuie să aibă o istorie, particularităţi fizice şi de comportament şi trebuie să le înţelegem scopurile şi motivaţiile. Asta pentru că un material reuşit creează empatie, pune cititorul în papucii acelui personaj şi îi oferă o experienţă de viaţă ideal transformatoare.

Ce e esenţial de reţinut e că toate aceste detalii trebuie să fie adevărate. Jurnalismul narativ poate construi personaje la fel de complexe şi de bine definite ca ficţiunea, doar că piesele sunt bucăţi din realitate. Aşa că ele trebuie observate, căutate, documentate şi de multe ori nu ştii care sunt detaliile relevante la început, aşa că e bine să strângi tot: ce mănâncă, ce bea, cum se îmbracă, cum vorbeşte, cum se poartă, ce şi de lucrează etc. E ca într-o relaţie. Trebuie multă răbdare şi atenţie ca să înţelegi cine e cel/cea despre care scrii.

2. Am citit, spre exemplu, portretul Anei Ularu din DOR nr.5 si am ramas impresionata de minutiozitatea si relevanta detaliilor. Amanuntele pe care le alegi pentru a caracteriza identitatea personajelor sunt o extensie a spiritului de observatie de zi cu zi ? Sau ce criterii preferi, in viata nescrisa, pentru evaluarea identitatii celorlalti? In general, cum obtii acces la povestile lor?

E flantant ce spui şi aş vrea să-ţi spun că tot ce am văzut la Ana le-am strâns uşor, la o cafea. Observaţia şi culegerea detaliilor nu e încă un automatism şi deseori trebuie să-mi reamintesc să-mi scriu în carneţel lucruri din jurul personajului. Tendinţa jurnaliştilor e să asculte citatele şi să le noteze. Ţine de antrenament să-ţi notezi că Ana are inele interesante şi apoi s-o întrebi despre asta ca să vezi dacă e întâmplător sau chiar spun ceva despre personalitatea ei. Asta e o diferenţă importantă faţă de ficţiune. Dacă eu te văd într-o zi cu un tricou negru ponosit, cu emblema The Ramones şi găuri pe ici-colo nu pot să scriu că îl purtai într-un acces de nostalgie după zilele de rebeliune adolescentină. Trebuie să te întreb care-i treaba cu el. Poate ai dormit la o prietenă şi ţi s-a pătat cămaşa şi n-ai nicio relaţie cu tricoul respectiv.

Cred că în viaţa de zi cu zi am momente în care prefer să închid ochii şi să astup urechile, altfel n-aş avea deloc timp cu mine. Dar pot să schimb registrii destul de uşor dacă e nevoie. În ceea ce priveşti evaluarea identităţii/accesarea poveştilor de obicei ascult şi pun întrebări. Ascult mai mult decât întreb, asta e clar. Toţi oamenii au poveşti interesante şi eu încerc să-i fac să le spună. Acţiunile pe care le-au făcut, lucrurile prin care au trăit mi se par un indicator mai bun pentru cine sunt decât părerea lor despre X sau Y lucru.

3. Storytellingul este destul de folosit in politica: fie atunci cand intr-un articol este portretizat pe larg un personaj politic, fie uneori pentru a crea diversiune, pentru a abate atentia de la faptele importante la altele, secundare dar, poate, mai interesante pentru public. Folosesc politicienii romani astfel de tehnici? Si, deopotriva, avem articole narative cu  portrete complexe ale unora dintre ei? Poate un politician sa isi schimbe identitatea publica?

Politica este domeniul cel mai abil la a crea naraţiuni, mai ales în Statele Unite. Fiecare mare figură politică din ultimii 50 de ani venea la pachet cu o poveste perpetuată atât de candidat, cât şi de unii jurnalişti. Obama a fost candidatul venit de nicăieri, împlinirea visului american şi a 40 de ani de luptă pentru egalitate. E o naraţiune extrem de puternică. De asemenea, oamenii politici pot fi subiectele unor texte narative memorabile, tocmai din cauza acestui rol de simbol pe care vrând nevrând trebuie să îl joace. Unele din textele mele preferate sunt portrete de oameni politici - ăsta este despre gura lui Hillary Clinton. Ăsta e despre Al Gore, după ce a piedut alegerile din 2000.

La noi încă nu se folosesc cum trebuie tehnicile. Asta şi pentru că n-ai ce poveste să pui pe majoritatea figurilor politice - sau dacă o pui nu stă lipită prea multă vreme, pentru că forma fără fond nu durează la infinit (vezi Băsescu care venea ca outsider la primărie sau Crin Antonescu care venea ca outsider la prezidenţiale); dar şi pentru că în mare n-am fost foarte interesaţi să ne înţelegem politicienii ca oameni. Eu aş vrea la nebunie să ştiu de ce crede Elena Udrea că menirea ei e viaţa politică. Sau de ce crede Mircea Geoană că mai are şanse să construiască ceva. Sau cum a reuşit Mugur Isărescu să rămână de atâţia ani în poziţia pe care o are. Dar interesul meu e mai mult de natură umană - pe când scepticismul românesc transformă relaţia cu politicienii într-una de atac.

Cred că un politician poate să-şi schimbe identitatea publică, dar trebuie să fie pe bune, nu o construcţie. Revin la Geoană, care din acest punct de vedere e o poveste de urmărit.

4. In ce masura un text de jurnalism narativ vorbeste si despre identitatea celui care l-a scris? Te devoalezi in textele tale?

Invariabil e ceva din tine într-un text din moment ce ai gravitat către subiect. Chiar dacă uneori - de cele mai multe ori - textul nu are nevoie de prezenţa reporterului la persoana I, acesta există pentru că a ales să spună povestea. Eu am scris despre Cristian Nemescu acum aproape 5 ani pentru că mă cutremura ideea că poţi să muri într-un accident stupid la 27 de ani. Eu aveam 26, tocmai murise mama şi n-am putut să nu încerc să aflu ceva despre cum decurge viaţa.

Am apărut şi la persoana I într-unele texte, dar e un soi de păcăleală. Sunt eu, e adevărat ce spun, dar sunt un eu redus la dimensiunile de care are nevoie povestea. Slujesc poveştii şi nu încerc să mă devoalez cât să mă folosesc de prezenţa mea ca să construiesc un arc narativ. Mai fac asta când scriu eseuri personale, deşi şi acolo mă reduc la câteva caracteristici care ar trebui să facă povestea digerabilă.

***
In cadrul Proiectului Jocul Orb, mai puteti citi interviuri cu Cristina Bazavan, Tincuta Apateanu, Bogdan Voicu, Vlad Stroescu.

PS. Foto de pe Fishingtonpost.ro