De data aceasta, am citit o carte mai veche a lui Paul Auster, carte care de altfel este frecvent atasata numelui sau - Trilogia New York-ului. Volumul este constituit din 3 nuvele cu detectivi - Orasul de sticla, Fantome, Camera incuiata - care, desi debuteaza dupa regulile genului, dovedesc a avea foarte putin in comun cu derularea actiunii din alte lucrari de acet tip. In prima nuvela, un scriitor este confundat cu un detectiv si, profitand de aceasta oportunitate, accepta cazul. In cea de-a doua nuvela, un detectiv pe nume Blue accepta sa il urmareasca pe Black la indemnul lui White, mutandu-se intr-un apartament inchiriat, renuntand la orice contact cu propria sa viata si ajungand ca, pe marginea cazului, sa isi puna intrebarea daca White si Black nu sunt de fapt aceeasi persoana. In cea de a treia nuvela, un scriitor lipsit de inspiratie este sunat de sotia prietenului sau din copilarie, disparut in mod neasteptat, si este rugat sa evalueze si eventual sa publice operele prietenului sau. Scriitorul descopera niste lucrari extraordinare pe care le publica, se casatoreste cu nevasta prietenului sau si pleaca in mod compulsiv intr-o calatorie geografica si intelectuala menita sa reconstituie existenta si identitatea acestuia.
Indiferent de ceea ce se petrece, adevaratul mister este de fapt unul al identitatii: ce anume ne face sa fim cei care suntem?, ce anume da identitate vietii noastre?, cat de repede se poate glisa dintr-un gen de existenta in altul? cat de repede putem translata intr-un altul? si asa mai departe... Indiciile se pot afla in orice detaliu: asemeni obiectelor pe care le culege Stillman tatal, urmaritul din prima poveste, cel care aduna resturi de pe jos urmand o harta imaginara cu scopul de a le redefini "semnificantul", "cuvantul", limbajul... De la aparitia ca special guest a lui Paul Auster insusi in prima poveste, la suprapunerea partiala a lui Black si White, la modul circular in care se termina povestea a treia si volumul in sine... orice-orice poate contribui la sens.
Recunosc: initial, am gustat cu moderatie povestirea. Doar in momentul in care mi s-a conturat jocul intelectual, una dintre mizele cartii, am inceput sa citesc cu placere Trilogia din New York. Bucuriile sau dezamagirile pe care mi le-au produs personajele le-am acceptat nu ca fiind reale ci ca fiind parte din jocul pe care prozatorul il joaca cu cititorul sau pentru ca apoi sa-l determine pe acesta sa treaca la un nou nivel al cartii, si-apoi la altul... intr-o spirala nesfarsita in care cititorul ar putea chiar sa constate la sfarsit ca ultimul nivel e acelasi cu primul iar Paul Auster este epicentrul.
Enjoy!
Comentarii
Trimiteți un comentariu