Despre scris si intimitate

Cand dadeam rezidentiatul, am ras cu hohote de un pasaj dintr-un tratat de chirurgie in care autorul marturisea ca, odata cu introducerea laparoscopiei, "actul operator si-a pierdut din intimitate". Si dezvolta problema: pana atunci numai chirurgul si ajutoarele stiau ce se intampla in plaga iar acum stie toata lumea, toti pot urmari operatia pe ecran. In afara de absurditatea argumentului impotriva laparoscopiei, fragmentul marturiseste un fel de teama fata de propriul gest, fata de situatiile limita, greu de stapanit. Teama care nu mi-a produs un mare respect chirurgical...

La polul celalalt, sunt gata sa imi marturisesc aceeasi teama fata de actul scrisului. Un text in curs de compozitie are in el ceva foarte privat, indicii fata de propriile noastre vulnerabilitati, fata de incapacitatea noastra de a stapani cuvintele... Nu am transmis inca ceea ce vrem sa spunem dar riscam sa transmitem ceva din ceea ce nu am vrea sa rostim.

Asadar, mi-e greu sa scriu cu martori. Imi este dificil sa scriu la computerele publice, chiar si atunci cand in jurul meu sunt oameni care nu imi inteleg limba. De parca expresia fetei mele in timp ce scriu ar putea devoala ceva ce nu vreau... Proximitatea fizica a altcuiva ma deconcentreaza subit. Imi displace profund cand uneori trimit mailurile inainte de vreme, trunchiate, incomplete, apasand din greseala pe Send doar prin lovirea tastei enter atunci cand cautam o virgula sau un aliniat...

Si astazi mai am un gand: exista oameni care nu sunt neaparat scriitori de profesie dar care cauta constant sa se marturiseasca prin scris... Poate fi orice: un blog, o serie de scrisori, note pe facebook sau pur si simplu insemnari intr-un notebook bine ascuns. Imi place nevoia asta organica de a scrie, probabil pentru ca o recunosc :) Si imi place sa reconstruiesc uneori in spatele stilului lecturile sau melodiile de pe fundal...

How about...?





PS Imagine de pe The compelling parade