La multi ani, Ioana Nicolaie si Mircea Cartarescu!

Initial voiam sa le scriu un mesaj... Sau sa scriu ceva rapid pe Facebook ca sa isi aminteasca toti cei care ii citesc... Dar apoi am lecturat articolul lui Mircea Vasilescu din Dilema Veche si m-am hotarit sa le scriu de aici cu litere mari:

LA MULTI ANI!

Astazi, de ziua copilului, este (poate in mod neintamplator) si ziua de nastere a Ioanei Nicolaie si a lui Mircea Cartarescu. Daca pentru Mircea Cartarescu am mai ales afectiunea si respectul cititorului, cald dar localizat totusi undeva la distanta fata de persoana in sine, pentru Ioana Nicolaie am si recunostinta ceva mai personala pentru ca a acceptat sa scrie prefata volumului meu de versuri Omul cu doua memorii.

Profit de faptul ca este ziua lor ca sa difuzez mesajul ca lui Mircea Cartarescu i-a fost acordat recent premiul pentru literatura oferit de Haus der Kulturen der Welt din Berlin. Si sa va reamintesc ca, desi scrie o proza extraordinara, ii iubesc in continuare poemele a caror existenta a schimbat cate un pic din viata mea. Asa cum s-a intamplat intr-o seara de noiembrie si cu O motocicleta parcata sub stele

motocicleta parcata sub stele

sunt o motocicleta parcata sub stele, lânga vitrina magazinului

de reparat televizoare, din gang vine curent, sunt palida, slabita.

în magazin au lasat un bec aprins, asa ca vreo doua tuburi 14314m128o catodice ghivece cu asparagus si cactusi, rafturi de cornier întesate de carcase

de televizor, casete AGFA si cabluri lucesc tulbure, îmi populeaza singuratatea.

caci ma simt singura.

în oglinda mea retrovizoare roiesc galaxiile,

aburesc stelele în roiuri globulare, îsi trimit gâfâitul radiosursele toate îndepartându-se-n fuga, ca niste criminali de la locul faptei lasând o dâra de sânge în urma.

ce liniste. câteodata ma-ntreb

ce-o însemna sa faci dragoste, caci ei vorbesc doar de asta. în fiecare

sâmbata ei ma încaleca

si ma târasc pe sosele, vad dealurile, norii, soarele

picaturile de ploaie, copacii încurcându-se-n curcubeu...

ah, cilindrii mei îmi ticaie nebuneste, atunci chiar simt ca traiesc,

ei întra în motel si fac dragoste.

ei sunt Stapânii si se simt liberi.

dar cum poate fi cineva liber când e facut din celule ?

... si înapoi în gang, lânga vreo dacie prafuita,

mi-e sete de dragoste, daca as putea iubi macar vreun stecker cu

prelungitor din vitrina asta.

mi-as luneca degetele pe pielea lui de plastic alb, dac-ar vrea

si dac-as avea degete, dac-as putea sa traiesc

macar si în câmpul bioelectric al cactusului...

curând, curând o sa mor si n-am facut nimic în lumea asta,

or sa ma arunce la fiare vechi or sa îmi crape farul si becul ars o sa-mi atârne de doua firisoare

de lita

toata viata i-am ajutat pe altii sa faca dragoste

iar eu o sa mor printre bobine, magneti si ciulini.

sunt o motocicleta parcata sub stele.

dimineata or sa ma-ncalece iar, or sa-mi suceasca ghidonul,

or sa ma ambreieze si iar pe asfaltul multicolor, printre dealurile roscovane,

printre muntii albastri prin depresiuni strabatute de râuri

printre pasajele de cale ferata, prin orase de provincie cristaline rulând contra vântului prin stropii de ploaie si gazul de esapament mâncând kilometrii. asta o însemna sa faci dragoste ?

oricum, asta e consolarea mea, e meseria mea, e dragostea mea. pentru asta merita sa fii singur.