Stay true to yourself

Postarea aceasta este pentru voi dar si pentru mine: sper sa ma intorc sa o citesc atunci cand voi avea nevoie

De cand ma stiu mi-am spus ca personalitatea inseamna evolutie. Ca nu sunt doar "astfel" ci pot sa evoluez, sa devin altfel, mai buna, mai performanta... Am citit carti despre femei desavarsite (termenul asta al lui Henry James care m-a contaminat pe la 15 ani) si incercam sa le vad de aproape, chiar la microscop daca s-ar fi putut... Nu e vorba ca mi-am propus sa fiu o femeie desavarsita ci mai degraba cat mai aproape de un om desavarsit. Stiu ca nu ai cum si uneori nici nu are rost. Uneori defectele sunt mai iubibile si mai personalizabile... ba chiar defectele te pot ajuta uneori sa reusesti, chiar pastrandu-ti etica intacta... Dar merita macar sa incerci

Am in continuare aceasta imagine dinamica asupra propriului meu fel de a fi. Acum, spre deosebire de atunci, incep sa inteleg cate ceva despre ce inseamna oboseala, plictiseala, delasarea, complacerea cu tine insuti. Si din cand in cand am nevoie sa imi reamintesc faptul ca pentru a ramane eu insami am nevoie sa evoluez, sa devin mai buna si sa raman fidela ideii mele despre ceea ce sunt si ceea ce as vrea sa fiu.

In mod paradoxal, cultura nu e de ajuns pentru evolutie. Nici disciplina nu e de ajuns. Amandoua sunt insa conditii necesare, chiar daca nu si suficiente. Tot in mod paradoxal, uneori e nevoie chiar si de o mica pauza... sa te relaxezi, sa redevii flexibil, sa ai puterea de a te amuza de tine insuti, sa eviti cu orice pret o psihorigiditate care nu are in ea insasi nimic desavarsit.

Cateodata, evolutia lucrurilor dpdv profesional, sau chiar personal, te indeparteaza fara sa stii de ceea ce voiai sa fii. Si te lasi dus de val: faci lucruri pe care ti le cere profesia, incerci sa corespunzi tiparului si uiti de scopul insusi al vietii tale, accepti din inertie, din teama de schimbari si mai ales din teama de a fi asertiv. Daca ai lasat pe undeva vreun memento, cum ar fi, de exemplu, acest post, ca sa-ti reaminteasca cine esti si in mod special cine vrei sa fii, mai ai o sansa sa opresti mersul lucrurilor. Dar si aici exista precautii: nu poti idealiza viata, e clar ca trebuie sa aduci si tu reajustari celui care iti doresti sa fii... pentru ca altfel nu poti sa te integrezi nicicum, in niciun fel de societate. Si nici extrema asta nu cred ca este de dorit.

E foarte tentant sa incep sa enumar aici lucrurile pe care nu as dori sa le uit. Dar prefer sa ma cenzurez si sa las mesajul intact pentru oricare dintre noi, nu numai pentru mine.

Ramane, totusi, si mesajul meu de ziua mea: Olivia, stay true to yourself!

Comentarii

  1. Mi-a mers la suflet această postare. Și ai pus degetul pe răni pe care le credeam închise. Totuși, dacă ar fi să scriu eu însămi o astfel de mărturie pentru timp, nu știu cum ar arăta.

    Mi-a plăcut mult și mesajul de ziua ta! :) La mulți ani încă o dată și...stay true to yourself!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc frumos. Poate ca in profesiile astea 'liberale', suntem uneori de fapt incorsetati... si poate derapajul e mai usor decat atunci cand ai o separatie clara intre cine esti si ce faci... Doar speculez dar... e un gand indus si de @mihai

      Ștergere
  2. La multi ani! :)

    Altfel, ai dreptate :) in drumul nostru spre "tzeluri" si "idealuri" cam uitam ca "it's all in the journey" :) Si nu te stresa prea mult in caz ca cumva, candva, o sa ai dubii apropo de "cine crezi ca esti" sau "cine vrei sa fii" etc., nu sunt prea multzi aia care sa stie lucrurile astea, ba as indrazni sa zic ca oamenii care nu stiu cine sunt, unde sunt etc. sau care isi pun mereu intrebari despre asta sunt mult mai interesanti (cum era Socrate care s-a oprit in mijlocul nu stiu carei batalii sa se gandeasca la chestii de genul asta :) Nu stiu de ce vb. despre Socrate, anyway)

    Si "profesia" nu conteaza, sincer. Stiu ca domeniul tau de activitate este destul de "demanding" si important (si probabil plin de potentiale "impliniri" profesionale), dar eu mereu am stat si m-am gandit ca pe patul de moarte niciunul dintre noi n-o sa stea sa se gandeasca "puteam fi director general la firma care am lucrat! de ce nu m-am straduit mai mult?" sau "puteam fi chirurg recunoscut international!! de ce nu m-am chinuit mai mult?" etc., imi inchipui eu ca la sfarsitul unei vieti te gandesti mai mult la lucrurile pe care le puteai face bine fatza de alti oameni (straini, cei de langa tine etc), si in general la cum putem sa facem noi ca fiintze umane "bine" in general :) (iarasi o chestie socratica, sunt obsedat :)) se vede ca mai am un pic si plec in vacanta in Grecia :))

    La multi ani din nou! :)

    RăspundețiȘtergere
  3. Am citit un reportaj din ... the guardian? (nu mai stiu daca l-am sharuit aici sau pe Fb) despre top 10 regrete pe patul de moarte. Number 1: am muncit prea mult. Nu stiu daca este valabil atat in sens strict cantitativ (numar de ore de munca) pe cat e valabil in sens calitativ - dizolvarea in profesie.
    Eu personal inca n-am reusit sa imi negociez justa masura.

    Multumesc pentru urari si vacanta frumoasa!

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu