I don't know how she does it

Voiam sa scriu postul asta de cand am vazut filmul omonim, un film slabutz, avand-o pe Sarah Jessica Parker in rolul principal si pe Pierce Brosnan in rol de june prim trecut de a doua tinerete. Ce m-a determinat sa imi propun sa scriu un astfel de post? Faptul ca filmul, la nivelul sau mediu, vorbeste publicului larg despre sansele de a reusi ca femeie, despre faptul ca trebuie sa faci compromisuri intre diferitele componente ale vietii chiar si atunci cand pretinzi ca nu faci niciun compromis. De ce femeile mai frecvent decat barbatii? Poate pentru ca sunt mai multe probleme de rezolvat (spre exemplu, importanta culturala a aspectului fizic), poate pentru ca ele isi doresc mai mult sa aiba si viata de familie, poate si pentru ca, tot cultural vorbind, ca sa aiba parte de doar 50% din treburile casnice trebuie sa fi negociat bine chestia asta sau sa fi avut norocul de a intalni niste parteneri de viata de calitate.

Dezbaterea a fost reluata recent in Statele Unite.
Intai a fost prelegerea Ted a lui Sheryl Sandberg, COO la Facebook, pe care v-am propus-o in alt post
Recent, revista Atlantic magazine a propus un vast articol redactat de Anne-Marie Slaughter, profesor de politica si afaceri internationale la Princeton University, care a demisionat in 2011 din functia de Director de Planificare Politica a US State Department la Washington. Titlul articolului Why women still can't have it all. Au urmat reactii in Time, New York Times si alte publicatii.

Anne-Marie Slaughter povesteste ca, in timpul mandatului la Washington unde o avea ca sefa pe Hillary Clinton (care, din grija fata de angajatii cu familii, statea la servici doar intre 8a.m si 7 p.m desi muncea de mult mai de dimineata pana mult mai tarziu), familia ei formata din sot si doi baieti, unul in varsta de 14 ani, celalalt in varsta de 12 ani, a ramas la New York. Ea locuia in Washington in timpul saptamanii si ajungea acasa doar pentru weekenduri. Sotul ei, Andrew Moravcsik, profesor universitar si fost negociator in administratia de stat, a acceptat sa se ocupe de baieti in majoritatea timpului iar pozitia ei de profesorat la Princeton a putut fi blocata timp de maxim doi ani.

In tot acest timp, baiatul cel mare a inceput sa chiuleasca, sa neglijeze temele si sa pice examene. Mai mult decat orice altceva, acesta a fost semnalul pentru Anne Marie Slaughter ca nu putea sa isi asume o pozitie in administratia publica si educarea cu succes a unui adolescent.

Pe de o parte, Sheryl Sandberg le propune femeilor sa fie curajoase, sa vorbeasca, sa isi asume postul pe care il au si sa ceara permanent mai mult, sa imparta treburile casnice la jumatate cu partenerii de viata si sa aiba aspiratii si profesionale si personale. De cealalta parte, Anne Marie Slaughter a facut exact acest lucru. Si, o vreme, solutia aleasa a functionat. De o parte, S.S si-a stabilit un program in care la ora 17.30 pleaca spre casa unde se ocupa de educatia copiilor, de sot si de unde mai lucreaza apoi spre orele serii. A.M.S a facut acelasi lucru cat a fost (doar) profesor: a predat, a scris, a calatorit sa tina prelegeri dar a fost mereu stapana asupra gestiunii propriului timp. De indata ce a incetat sa hotarasca pentru sine, viata personala si cea profesionala nu s-au mai organizat.

In articolul din The Atlantic, se regasesc si alte nume de femei care au parasit administratia de stat in interes strict personal. Apoi, sunt trecute in revista o serie de clisee si o serie de aspecte de impact asupra echilibrului viata personala - viata profesionala: autodeterminarea, alegerea partenerului potrivit, ierarhizarea si secventializarea prioritatilor, schimbarea perceptiei culturale asupra prezentei la locul de munca, reevaluarea valorilor familiale si a definitiei unei cariere de succes.

La 20 de ani, nu as fi citit pentru nimic in lume astfel de articole pe care le cotam drept feministe. Dupa mine, viata trebuia sa fie o problema de armonie, nu una de lupta. Pe masura ce avansezi in varsta, ce iti cresc responsabilitatile si pe masura ce ai si tinte personale si profesionale mai inalte, realizezi ca viata nu e cum ti-o proiectezi tu ci tot... homo homini lupus asa cum era si acum cateva sute de ani. Si, spre deosebire de filmul facil la care faceam referire la inceput, articolul din Atlantic magazine merita citit pentru ca este rezultatul unei minti ascutite si al unui condei priceput.