« Putem integra vârstnicii ascultându-le mărturiile»

In cadrul Proiectului Jocul Orb: despre identitate, am avut ocazia să discut cu antropologul Frédéric Balard despre identitatea vârstnicilor. Interviul a avut loc şi sub egida Concursului Blogger European organizat de Reprezentanta Comisiei Europene in Romania cu sprijinul Blogal Initiative. Interviul a fost publicat si pe site-ul Dilema Veche.

Frédéric Balard este membru al echipei Demografie şi Sănătate din Montpellier (Franta) din 2003. Este Doctor în Antropologie. Teza sa de doctorat se numeste « Cei mai vârstnici dintre vârstnici : o cultura vie la porţile morţii ».

1.       Aţi publicat un articol numit : « Păstrarea identităţii la vârste inaintate cu scopul de a îmbătrâni bine : între rezistenţă şi dezangajare ». Identitatea persoanei rămane neschimbată de-a lungul timpului sau putem vorbi de o identitate aparte a vârstnicului ? Şi, întrucat aţi studiat indeaproape nonagenarii, se schimbă identitatea de-a lungul diferitelor etape ale îmbătrânirii ?

Am lucrat într-adevar cu persoanele vârstnice, in special cu nonagenarii şi centenarii, şi chiar daca nu am vizat in mod special problematica identităţii, ea a apărut in cursul cercetărilor. Pentru a afla dacă identitatea rămâne aceeaşi de la inceputul la sfârşitul vietii ar trebui să definim identitatea despre care vorbim. In ceea ce priveste identitatea socială, ea se schimbă dat fiind că avansăm pe parcursul vietii iar societatea ne transmite o imagine diferită a noastra in funcţie de statutul la care am ajuns in acest parcurs. In ceea ce priveste imaginea asupra propriei persoane este ceva mai complicat. Persoanele pe care le-am întâlnit erau detinatoarele unei identităţi culturale care avea sens mai ales in lumea de care aparţineau (majoritatea erau viticultori, agricultori). Deci incercau sa işi conserve aceasta identitate pe toata durata vieţii. Dar ea este ameninţată de inaintarea in vârstă. Există de asemenea o diferenţă între bărbati şi femei. Pentru bărbaţii acestei generaţii, identitatea este legată de muncă, de meseria pe care o fac pe tot parcursul vieţii, precum şi de rolul de cap al familiei. Acest rol este afectat de îmbătrânire din momentul in care nu-şi mai pot exercita profesia.

Claude Lévi Strauss care a trăit pană la 100 de ani spunea la 90 de ani că este o hologramă spartă. Referindu-se la propria sa identitate, el spunea că fusese divizat între persoana care fusese toata viata (un cercetător, un bărbat, un gânditor) şi Claude Lévi Strauss pe care il vedea in fata oglinzii (cineva in vârstă, uzat). Astfel de oameni rămân neschimbaţi in mintea lor dar slabiciunile corpului şi privirea celorlalţi fac dificilă suprapunerea corpului lor cu identitatea lor socială.

2.       Chiar voiam să vă întreb dacă există o diferenţă atribuibilă vârstei între identitatea percepută de noi inşine şi identitatea pe care societatea ne-o atribuie ?

Cred ca există întotdeauna o diferenţă între identitatea pe care o revendicăm şi privirea celorlalti. Noi toţi, chiar şi cercetătorii, atunci cand mergem să întâlnim persoane vârstnice le atribuim categorii in funcţie de vârstă sau de patologie, categorii care pentru vârstnici sunt pur şi simplu accidentale. In plus persoanele cu care am lucrat eu au o reprezentare mentală diferită pentru îmbătrânire (un proces « simt cum îmbătrânesc ») fata de bătrâneţe, ilustrată de imaginea bătrânului caruia nu trebuie să ii semeni. Spre exemplu, un domn imi vorbea despre Casa sa de bătrâni spunand « aici lucrurile s-au schimbat, interneaza oameni din ce in ce mai in vârstă » in timp ce el insuşi avea 98 de ani. Pentru el, bătrân era o persoana decrepita, in fotoliu rulant. De fapt, dupa mai multe interviuri ne putem da seama că vârstnic este mereu altcineva, niciodata persoana insăşi. Identitatea vârstnicului pentru cei cu care m-am întâlnit era aceea a cuiva inutil, care nu mai este ascultat, care este dependent şi la mila celorlalti, care nu mai poate sa meargă. Respondenţii mei se fereau sa corespundă acestei viziuni.

3.       Spunem adesea că trăim într-o cultură a tineretii (cu tot ceea ce deriva de aici : cultura corpului, chirurgia estetica etc) dar numarul de persoane de vârsta a treia şi a patra este in crestere. Este vorba de un paradox al societăţii noastre ?

In 1950 erau 200 de centenari, astăzi sunt 17000. In 1950 existau 3000 de persoane cu vârste peste 90 de ani, astăzi există 550000. Chiar ne aflăm in fata unei explozii demografice a numărului de persoane vârstnice şi, in pofida acestui fapt, avem acest cult al tinereţii « trebuie sa îmbătrânim tineri ». Pentru persoanele pe care le-am interogat insă nu există într-atat constiinta aspectului fizic cat a faptului că este imperativ să ramană persoane valabile, nu persoane depaşite sau inutile.

4.       In titlul tezei de doctorat ati folosit sintagma « o cultură vie la portile mortii » : există loc şi pentru dragoste in această cultura vie ? Şi ce fel de dragoste ?

Printre corespondenţii mei, existau multe persoane văduve şi persista iubirea pentru fiinţa disparută. Imi amintesc de un domn care imi spunea « soţia mea imi lipseste mult dar sunt cu ea in fiecare noapte ». Se comporta aproape ca şi când soţia sa ar fi fost incă vie : spre exemplu ii păstra locul in pat deşi ea murise de câtiva ani de zile. Există, asadar, o dragoste pentru fiinta disparută. Apoi, in sânul cuplurilor pe care am avut ocazia sa le întâlnesc, cred ca dragostea se transformă de-a lungul timpului. Se transformă într-o formă de complicitate profundă şi in obisnuinţa de a fi impărtăşit totul cu celălalt, uneori pe parcursul a 70 de ani de viata comuna. Apoi există şi sexualitatea : am facut un interviu cu un domn care la întrebarea mea « ce va lipseste cel mai mult ?» a răspuns literalmente «sexul ». Era poate o forma de provocare din partea sa dar nu cred. Cred ca actul sexual ii lipsea cu adevărat deşi avea 95 de ani. La bărbati persistă această dorintă de a seduce. Poate că şi la femei doar ca, fiind barbat, n-au indrăznit să imi povestească.

5.       Cum a evoluat de-a lungul istoriei felul in care societatea valorifică vârstnicii ? Unde ne aflam astăzi? Ar trebui să ne asteptăm la o noua schimbare?

Există o carte care se numeste exact « Imaginea persoanelor vârstnice de-a lungul istoriei » scrisă de Philippe Albou care arată faptul ca există o oscilatie între latura pozitivă a vârstnicului întelept, detinător al cunoasterii şi al puterii şi latura negativă a batrânului decrepit, a bătrânului rautacios sau a cotoroanţei. De-a lungul istoriei se trece de la o latură la cealaltă. Mai recent, deoarece grupul de persoane vârstnice este foarte numeros, aproape un grup de presiune, imaginea vârstnicului a fost adusă la zi : vedem şi in campaniile publicitare seniori care fac sport, care sunt activi deci putem spune că exista o revalorizare a imaginii vârstnicului insă fără a exista cu adevarat o valorizare a vârstelor foarte avansate. Probabil ca astazi există doua categorii : persoanele care s-au pensionat dar care au incă o aparitie tinerească şi un mod de viată activ şi cei foarte vârstnici care nu prea sunt mediatizati deoarece, într-un fel, bătrânetea sperie.

In plus persoanele vârstnice, fată de predecesorii lor, au dificultati in a-şi transmite cunoasterea. Este renumită fraza pronuntată de Amadou Hampaté Bâ « cand un bătrân moare, de fapt o bibliotecă arde ». Atunci exista o transmitere orală a stiintei de la cel bătrân la cel tanăr. Astăzi avem Google. Tinerii nu ii mai ascultă pe vârstnici : « am Internet, am cărti ». Asadar vârstnicii riscă să fie marginalizati de societate.

6.       Asta mă aduce la ultima întrebare. Este Anul European al îmbătrânirii Active şi al Solidaritătii între Generatii. Au vârstnicii nevoie de programe de integrare socială ? Ce credeti ca ar trebui sa facă societatea ?

E o întrebare bună. Ar trebui să stim mai întâi ce işi doresc ei in această societate. Persoanele vârstnice pe care le-am întâlnit imi spuneau adesea : « astăzi totul s-a schimbat » ceea ce inseamnă că nu se mai recunosc in lumea in care trăiesc. Aceasta este una dintre fragilitătile identitare ale persoanelor vârstnice pentru că valorile lor, raporturile lor cu lumea s-au schimbat şi, drept consecintă, ele nu işi mai găsesc locul in societate. Principalele valori ale celor pe care i-am cunoscut erau centrate pe munca şi familie. Acum cand ei nu mai muncesc, mediul muncii s-a schimbat. Familia de asemenea : nepotii sunt divortati sau trăiesc in familii recompuse. Cum am putea sa le dăm din nou un sens şi să facem in asa fel incât să-şi regăsească locul ? Din punctul meu de vedere principala sansă pe care le-am putea-o acorda este dreptul la cuvânt, răgazul in care să se poata exprima. De exemplu un site internet in care să publicăm interviuri cu vârstnici care ar putea spune « pe timpul meu, lucrurile se întâmplau asa, in munca mea, faceam lucrurile asa, apoi totul s-a schimbat ». Putem integra vârstnicii ascultându-le marturiile : au fost martorii unor evenimente pe care noi nu le-am cunoscut. Ei sunt memoria trecutului.

In cadrul campaniei dedicate varstnicilor mai puteti citi The age issue si Pensionar la Sausalito.

Din ciclul Proiectul Jocul Orb, mai puteti citi interviuri cu :

• ·        Vlad Stroescu
• ·         Bogdan Voicu
• ·         Tincuta Apateanu
• ·         Cristina Bazavan
• ·         Cristian Lupsa
• ·         Maria Knoth Humlum