Starea de spirit, muzica intensa si vinul rosu savuros ne-au facut sa fraternizam unii cu altii din priviri desi noi eram oarecum intrusele in lumea aceea portugheza de sambata seara. In afara de noi mai erau patru insi care nu apartineau peisajului: patru personaje desprinse parca dintr-un film de Woody Allen, cu fete lungi, de intelectuali new-yorkezi. Vorbeau in engleza, unul dintre ei parea sa locuiasca in Lisabona de ceva timp deoarece vorbea limba si cunostea mancarurile. Un altul avea o figura care-mi amintea de Philip Seymour Hoffman intr-o varianta mai slaba si mai in varsta, purtand ca vestimentatie de scena o pereche de raiati bej, sosete culoarea rosu terracotta si pantofi comozi, de mers, maro. Ceilalti doi, sot si sotie, pareau mai distanti, mai imperturbabili in lumea lor interioara, mai putin adaptabili, daca vreti, lumii de cartier a fado-ului. I-am urmarit cu atentie observandu-le orice detaliu de la modul in care se angajau in conversatie pana la coregrafia mainilor cu degete albe si lungi de oameni obisnuiti cu cititul si scrisul.
Prezenta lor la masa de alaturi imi dadea senzatia ca ma aflu la filmarea unei scene din urmatorul film al lui Allen: poate The singer of Lisbon sau An afternoon in Alfama :) Dar as fi dat orice sa pot sa trec bariera, sa le dau buna seara, sa le aflu profesiile si pasiunile si, poate, chiar si povestea vietii. Cuplul a ramas distant pana la final, in schimb ceilalti doi barbati au vibrat la acordurile de fado. (Sa fie fado muzica iubirilor oculte? Inaccesibila iubirilor diurne, legtime? Nu cred, pana la urma numai sensibilitatea decide).
Spre final un barbat aflat in compania mai multor doamne s-a apropiat de masa formatiei alaturi de care ma aflam si eu. A inceput sa faca poze cu un aparat asemanator polaroidului. Mai multe... Am stiut de indata ca de fapt ma fotografia. A schitat un semn timid prin care ar fi vrut sa ma roage sa ma uit la cadru. As fi acceptat, nu era nimic incisiv sau nepotrivit in gestul sau asa cum a fost facut si, mai ales, in contextul acela. In urma cu doar cateva minute si eu studiam figurile unor barbati mai in varsta, fascinata de povestea din spatele lor. Aceleasi bariere l-au impiedicat insa sa fie mai clar si, imediat apoi, fluxul celor care dadeau sa plece s-a interpus intre obiectivul aparatului si personajul vizat. Fotograful s-a retras intimidat. Nu era lupta mea dar nu ma pot impiedica sa nu ma gandesc la bariere.
Avem bariere de comunicare si comportament peste care trecem cu greu. In felul acesta ramanem prinsi pe o scena cotidiana cu personaje putine. Din ezitarea noastra ratam personajele, fie si figurative, care ar putea uneori sa dea scenelor mai multa culoare si poate chiar mai mult inteles.
Vi s-a intamplat si voua?
Comentarii
Trimiteți un comentariu