Contemplu fascinata o serie de procese ale mintii umane printre care se afla si inspiratia. Inspiratia presupune initial un stimul pe care individul trebuie sa il repereze ca fiind relevant. Ulterior trebuie sa poata sa il transpuna intr-un proces personal de creatie.
Sunt multe intrebari la mijloc: de ce un anumit stimul este relevant? Natura lucrurilor care ne inspira este innascuta, dobandita, ambele? Care este efectiv declicul procesului de inspiratie intre expunerea/interpretarea stimulului si elaborarea unui produs propriu de creatie?
Cand am vazut pestii din reciful de corali cu cromatica lor fascinanta, mi-am spus "designerii de moda, de materiale, de imprimeuri pot intotdeauna sa se intoarca la acest colt de natura pentru inspiratie". Recent cand am vazut la Lisabona exemple de faianta pictata, adunate din toate timpurile, mi-am spus acelasi lucru (exemplu in foto). Si totusi odata intoarsa acasa, exersand amatoristic pictura pe portelan, am realizat ca este un mare pas intre a repera sursa de inspiratie si a o putea exersa in mod original. Si diferenta tind sa cred ca nu tine exclusiv de talent. Ba chiar as miza destul de mult pe exercitiu si pe punerea in situatie. Dar va las loc sa ma contraziceti, daca simtiti altfel :)
Scriam mai demult despre simbolistica vietilor noastre, despre cum suntem spontan atasati de imagini si reprezentari a caror provenienta nu e chiar usor de intuit insa la o analiza mai atenta o putem identifica. Cred, de exemplu, ca atunci cand vine vorba de imagine, recurgem frecvent la pool-ul nostru de simboluri. E nevoie de efort (creator) pentru a lasa noile surse de inspiratie sa isi puna cu adevarat amprenta care uneori inseamna doar reinterpretarea vechii simbolistici prin prisma noilor elemente. Undeva la nivelul asta apare stilul. Si apoi apar artisti precum Picasso care au un pool imens pe care il reinterpreteaza la nesfarsit, generand o opera de o vastitate si diversitate impresionanta. Mi-ar placea sa vina artistii plastici si sa imi spuna cum se vad lucrurile de la ei.
Intrucatva e la fel si in scris. Siri Hustvedt si Paul Auster vorbesc mereu despre identitate in scrierile lor, ceea ce spre exemplu le face atat de fascinante pentru mine. Si Below, ba as zice si Philip Roth. Identitatea este poolul lor (innascut?) de intrebari carora simt ca trebuie sa le gaseasca raspuns in scris. Si pentru asta recurg la inspiratie: privesc inspre artisti, inspre detectivi, inspre intelectuali nevrozati sau delincventi spre a alcatui povestile ce raspund intrebarii "ce este identitatea?"
Anul trecut prin decembrie vorbeam despre sursele mele de inspiratie. Cineva a comentat (pe buna dreptate?) ca atunci cand sunt asa de multe de fapt nu e niciuna. Am revazut lista si pot sa spun ca am amestecat multe tipuri de inspiratie si multi stimuli acolo. Am mixat pool-ul meu de simboluri cu acele lucruri care imi spun o poveste ce genereaza o stare ce duce la creatie (nu e cu C mare, e vorba pur si simplu de a fi in stare sa produci ceva, chiar si o postare noua pe blog). Muzica spre exemplu nu stiu sa o interpretez prea mult altfel decat prin prisma povestii pe care mi-o spune, e mai degraba un ambient pentru inspiratie decat inspiratia insasi.
Nu stiu exact unde vreau sa ajung. Probabil la faptul ca nu cred doar in individ, stimul si inspiratie. Banuiesc ca stimulii acestia sunt de mai multe feluri dar mi se pare si mai fascinant procesul de transformare a stimulilor in noi 'produse'. Declicul dar si laborioasa munca de transformare, procesul creativ in sine. Exista oare un moment de saturatie dincolo de care nu mai putem produce nimic nou?
Un punct de vedere ar fi ca limita inspiratiei se gaseste undeva la limita identitatii. O sa iau un exemplu din arta: un Hopper nu o sa picteze ca un Van Gogh, un Van Gogh n-o sa picteze ca un Renoir etc. (fac abstarctie de perioada in care au creat fiecare, nefiind relevanta in context). Ceea ce vreau sa spun e ca un artist/creator are un trade-mark, dupa care il recunoastem si pentru care ramane celebru... eu cred ca acolo se gaseste limita inspiratiei lui. Ar fi interesant de facut un experiment (daca acesti ilustri ar mai fi in viata) in care fiecare sa incerce sa creeze in stilul celuilalt. Desi din punct de vedere tehnic nu cred ca ar fi foarte complicat, din punct de vedere intelectual imi imaginez ca ar putea deveni foarte challenging.
RăspundețiȘtergereIn ceea ce priveste talentul, trebuie sa fiu de acord cu "Genius is one percent inspiration, ninety-nine percent perspiration" al lui Thomas Eddison. Din proprie experienta si cu regret spun ca talentul, ramas neantrenat, dispare. Talent should not be taken for granted. Si cred ca e o chestiune fiziologica elementara: talentul se autopropaga in pata de ulei prin intarirea si aparitia unor noi legaturi neuronale. Si asta se face numai prin exercitiu repetat. De altfel, ca o informatie anexa subiectului, s-a demonstrat stiintific ca exista 3 conditii creatoare de legaturi neuronale: exercitiu fizic, experientele noi si transa/starea de hipnoza.
Da, cred ca alaltaieri citeam ceva despre faptul ca ne putem dezvolta cu totii creativitatea, cultivand lateral thinking, o notiune propusa in 1967 de Edward de Bono, poate ar trebui sa scriu un post despre ea :) Asta in ceea ce priveste inspiratia si transpiratia :)
RăspundețiȘtergereIn ceea ce priveste primul paragraf, ma mai intrebam pe undeva daca stilul este o forma de identitate. Foarte putini artisti pe care ii stiu eu au avut mai multe stiluri la maturitate. Picasso mi-a venit in gand pt ca la el chiar exista o ruptura vizibila intre diferitele perioade. De asta, de fiecare data cand trebuie sa le explic altora de ce e Picasso un mare artist, incep de la vastitatea creatiei lui. E punctul cel mai simplu. Continutul poti sa iti intelegi sau nu, de multe ori iti trebuie educatie estetica pt a te bucura de el. Dar impresionanta sa versatilitate e ceva accesibil.
Experimentul tau ar putea fi facut si transversal, cu artistii mari de astazi. Nu punandu-i neaparat sa execute opera altora ci impunandu-le timp de o luna sa rupa total cu stilul lor. Si poate am constata ca stilul nu e identitate, cine stie?:)