Stealing beauty

Am revazut cu placere Stealing beauty. Avea totul ca sa ma seduca din nou: pe Bertolucci caruia i-am urmarit cu placere The last emperor, The sheltering sky, Last tango in Paris si The dreamers, pe Jeremy Irons care mi-e drag inclusiv pentru ca ii asociez vocea cu poezia recitata, pe Liv Tyler stralucind proaspat si pe Rachel Weisz stralucind voluptuos si, nu in ultimul rand, peisaje din Italia filmate cu un ochi indragostit.

In ciuda tagline-ului "The most beautiful place to be is in love", nu am simtit ca despre asta este filmul. E mai degraba despre cautarea frumusetii in orice forma, fizica sau spirituala, de care avem halucinanta nevoie multi dintre noi, la orice varsta, la orice prag al vietii, chiar si inainte de moarte precum personajul lui Irons.

Si nu in ultimul rand, personajul lui Liv Tyler este o parte a lui 'the nineteen-year old me'. Privind-o mi-am adus aminte ca am vazut prima data filmul cand probabil aveam in jur de nouasprezece ani si cautam lucruri similare. Intalnirile cu oamenii devenisera semnificative asa cum si Lucy, personajul, este gata sa le acorde semnificatie catorva oameni din jur. E inevitabil sa nu te intrebi ce s-a schimbat... in linii mari, nu foarte multe, as spunea perceptia asupra timpului, prospetimea care a fost schimbata pe o relativa experienta (de prospetime mi-e dor un pic) si ferestrele deschise in dreptul carora s-au ridicat fara voie niste bariere pe care incerc constant sa le demolez, insa nu cu aceeasi spontaneitate ca la 19 ani. Pentru voi ce s-a schimbat? si ce i-ati spune acum tanarului de 19 ani care ati fost?