De obicei imi place sa zbor, chiar daca uneori ma mai bantuie teama. Mi se pare ca nicaieri nu esti mai singur cu tine, mai pregatit sa meditezi, mai atemporal decat acolo sus. Esti in afara orelor si deci in afara lumii. Ai libertate deplina in a-ti ordona gandurile pana la cel mai mic detaliu.
Cateodata spuneam ca mi-e teama: cand ma gandesc la zbor in sine, la absoluta lipsa de control pe care o am acolo sus, la profunda ignoranta in ceea ce priveste zborul, ignoranta pe care pe de alta parte o cultiv ca sa nu-mi fie spulberata ideea ca altcineva - pilotul - este in deplin control acolo sus.
Ultima data am fost insa tare obosita. Zborul a fost devreme in noapte si n-am apucat sa dorm decat o ora inainte ca ceasul sa sune. Mi-era somn si frig de oboseala si, desi purtam cu mine texte minunate, n-am reusit sa citesc nimic. Dintr-o data locul de meditatie, suspendat, atemporal s-a transformat intr-un spatiu rece, incomod, unde imi gaseam cu greu pana si dreptul la somn.
Cu ceva timp inainte de aterizare m-am trezit. Vedeam nori asezati cuminti pe margini cu cate un spatiu gol central prin care pilotul alegea cateodata sa coboare. Ne-a zgaltait dar vedeam cum jos era soare. A fost un fel de recastigare a emotiei pierdute in aceasta alunecare alerta printre nori... Sper insa ca voi putea sa imi regasesc starea obisnuita la intoarcere :) si voi putea termina textele :)
PS. Foto de pe un tumblr caruia i-am uitat numele, daca il recunoasteti, spuneti-mi
Comentarii
Trimiteți un comentariu