Personajul principal este Oskar Schell, un copil de 11 ani al carui tata, Thomas Schell, interpretat de Tom Hanks, moare in atacul din 11 Septembrie 2001. Copilul, banuit de sindrom Asperger, avea o legatura speciala cu tatal si sufera teribil dupa moartea acestuia. Unul dintre elementele importante ale relatiei tata-fiu este faptul ca tatal obisnuia sa conceapa un fel de questuri, de jocuri de orientare cu enigme pentru fiu prin care il determina sa isi utilizeze mintea, pasiunile dar si sa interactioneze cu oamenii. La un an de la moartea tatalui, Oskar gaseste intr-o vaza albastra o cheie aflata intr-un plic pe care era notat doar atat "Black". Evident percepe aceasta intamplare ca pe un ultim quest din partea tatalui, joc ce avea sa i-l aduca mai aproape pentru totdeauna sau macar sa ii livreze un ultim mesaj. Isi face o lista cu cei 240 de Black din cartea de telefoane si incepe cautarile...
Filmul este emotionant in multiple ocazii: de la ultimele mesaje lasate de tata pe telefon fiului la ultima convorbire a acestuia cu sotia sa, mama lui Oskar, interpretata de Sandra Bullock, de la furia declansata de incapacitatea de a intelege, la intalnirirle cu alti oameni si suferintele lor. Cu toate acestea, nu cred ca este pur si simplu corny sau cheesy, nu se complace in schimburi lungi de priviri si cadre telenovelistice. Are suficient dinamism si suficienta inovatie cat sa il salveze de la patetism. Totusi, NY Times acuza filmul de kitsch: "o paliatie culturala pop la o trauma pe care nu o putem privi in fata", "exploateaza imagini familiare si ne face sa ne simtim mai bine doar pentru ca simtim".
Nu este neaparat modul in care as analiza filmul, nici macar la distanta de cateva zile de scenele emotionante. Pana la urma o drama de amploare este facuta din mii de drame individuale. Si a o infrunta nu inseamna neaparat povesti eroice, grandioase despre eroi si teroristi, despre marile razboaie religioase sau politice care au stat la baza atentatului, despre pompierii care au sapat in cenusa uneori cu pretul vietii lor. Este vorba si despre eroii involuntari care au murit in turnuri, uneori manati de disperare sa se arunce in gol de la etajul 105, si despre suferinta pe care au trait-o familiile lor, si chiar si despre sentimentul absurditatii - cum sa intelegi logica unei astfel de situatii? Daca 11 septembrie nu ar fi existat cu adevarat, cu greu ar fi putut cineva sa faca un film credibil bazat pe o astfel de scena. Am fi iesit cu totii din cinematograf protestand "hai, serios, avioane care intra in World Trade Center!!!"
Dar a existat cu toti mortii, ranitii, arsii, cu toate familiile disperate, cu toata pata pe orgoliul Statelor Unite, cu toata indignarea ca asa ceva este posibil. Si cred totusi ca e ok sa faci un film despre suferinta individuala din ziua aceea sau sa scrii povestile pe care unii oameni le-au trait in zilele acelea, asa cum sunt ele condimentate de revolta, suferinta, speranta sau uneori, desi mai rar, chiar umor... E un film care poate fi cathartic pentru cateva sute de familii, cred. Si sensibilizant pentru cateva milioane. Da, poate asta il face intr-adevar pop, intr-o anumita masura, dar, din punctul meu de vedere, dozele folosite de realizatori si calitatea actorilor il fac demn de a fi vazut.
am vazut si eu acest film si m-a emotionat/imopresionat. imi place recenzia ta:)
RăspundețiȘtergereMultumesc, ma bucur, te mai astept
ȘtergereAm citit cartea acum cativa ani si mi s-a parut atat de ravasitoare pentru toate simturile, incat inca ma tem sa nu fiu cumva dezamagita de film. In schimb, "Everything is Illuminated", celalalt roman al lui Foer e ecranizat cum trebuie de Liev Schreiber http://www.imdb.com/title/tt0404030/
RăspundețiȘtergere