" A single person is missing for you, and the whole world is empty. (...)
Marriage is memory, marriage is time. Marriage is not only time: it is also, parodoxically, the denial of time."
(J.Didion - The year of magical thinking)
Daca am citit Anul gandirii magice (2005) de Joan Didion, meritul ii revine in mare parte Cristinei Bazavan care a recomandat in mod repetat, cu insistenta dar si cu delicatete, aceasta carte. Chiar si intr-un scurt videoclip.
Anul gandirii magice nu este tradusa la noi. Este tradusa insa in mai multe limbi (printre care franceza), a castigat National Book Award for Nonfiction si a fost finalista la National Book Critics Circle Award si Pulitzer Prize for Biography/ Autobiography.
Pe 30 decembrie 2003, sotul scriitoarei, John Gregory Dunne, a facut un stop cardiac si a murit. Cu cateva zile inainte, fiica celor doi, Quintana, fusese internata in New York Beth Israel North hospital pentru pneumonie cu soc septic. In momentul mortii lui John, Quintana, care se casatorise cu doar 5 luni inainte, se afla in sectia de terapie intensiva si era intubata. In anul care a urmat, Joan Didion s-a confruntat de mai multe ori cu anxietatea generata de modificarile starii de sanatate ale fiicei, momente de remisiune si speranta ce alternau cu complicatii grave. In tot acest timp, mintea ei era marcata de suferinta si doliu, reactivand imagini recurente din cei 40 de ani minunati de casnicie petrecuti alaturi de John.
Joan Didion, care s-a format ca jurnalist, vorbeste despre suferinta cu un ton aproape rational, recurgand adeseori la sfatul mamei ei "Read, learn, work it up, go to the literature. Information is control." Relatarile ei, cu oscilatii cronologice importante, sunt dublate de informatii extrase din medicina (impresionant cum un profan a patruns in intimitatea notiunilor de resuscitare cardio-vasculara, autopsie, terapia socului septic etc dar ... profanul este jurnalist), din jurnalistica (relatari ale familiilor victimelor diferitelor tragedii), din psihologie si psihopatologie (scrieri despre doliu). Si cu toate ca se afla adeseori in subtext, emotia este mereu prezenta. Ca un nod in gat, ca un suspin gata sa prevesteasca o lacrima, invins rapid de informatie la care se recurge in mod aproape terapeutic.
Sigur, uneori i s-a reprosat ca se regasesc multe clisee. Suferinta este alcatuita din clisee. Alteori s-a spus ca este o carte scrisa din obisnuinta si marile scrieri nu isi au sursa in obisnuinta. Joan Didion, desi admite ca scrisul e obisnuinta si singura sa arma, isi explica altfel pulsiunea de a scrie Anul gandirii magice:
"This is my attempt to make sense of the period that followed, weeks and then months that cut loose any fixed idea I had ever had about death, about illness, about probability and luck, about good fortune and bad, about marriage and children and memory, about grief, about the ways in which people do and do not deal with the fact that life ends, about the shallowness of sanity, about life itself. I have been a writer my entire life. As a writer, even as a child, long before what I wrote began to be published, I developed a sense that meaning itself was resident in the rhythms of words and sentences and paragraphs, a technique for withholding whatever it was I thought or believed behind an increasingly impenetrable polish. The way I write is who I am, or have become"
Pentru ca Anul gandirii magice mi-a placut mult, tare mult, recunosc ca nu pot sa fiu extrem de obiectiva, sa-mi scot microscopul si sa investighez mai exact calitatea scriiturii. Pot doar sa o recomand si sa spun ca mi-as fi dorit tare mult sa vad si piesa de teatru, un one man show cu Vanessa Redgrave in rolul scriitoarei, la London's National Theatre, care a primit multe recenzii favorabile. In varianta franceza a fost montata in 2011 cu Fanny Ardent la Théatre de l'Atelier (actrita care imi pare mai putin potrivita decat Redgrave, de obicei are o tonalitate a vocii prea patetica pentru stilul emotional sublimat al lui Didion)
As vrea sa mai adaug (din New York Times) ca la cateva zile dupa ce Joan Didion a terminat cartea, in august 2005, Quintana a murit intr-un spital din New York din cauza unei pancreatite. Intrebata daca isi va schimba finalul, Joan Didion a raspuns "Cartea e terminata". In schimb, i-a dedicat Quintanei (care era adoptata) o alta carte, Blue nights, in care vorbeste despre adoptie, despre tentativa parintilor naturali de a relua legatura, despre boala si, din nou, despre moarte.
Marriage is memory, marriage is time. Marriage is not only time: it is also, parodoxically, the denial of time."
(J.Didion - The year of magical thinking)
Daca am citit Anul gandirii magice (2005) de Joan Didion, meritul ii revine in mare parte Cristinei Bazavan care a recomandat in mod repetat, cu insistenta dar si cu delicatete, aceasta carte. Chiar si intr-un scurt videoclip.
Anul gandirii magice nu este tradusa la noi. Este tradusa insa in mai multe limbi (printre care franceza), a castigat National Book Award for Nonfiction si a fost finalista la National Book Critics Circle Award si Pulitzer Prize for Biography/ Autobiography.
Pe 30 decembrie 2003, sotul scriitoarei, John Gregory Dunne, a facut un stop cardiac si a murit. Cu cateva zile inainte, fiica celor doi, Quintana, fusese internata in New York Beth Israel North hospital pentru pneumonie cu soc septic. In momentul mortii lui John, Quintana, care se casatorise cu doar 5 luni inainte, se afla in sectia de terapie intensiva si era intubata. In anul care a urmat, Joan Didion s-a confruntat de mai multe ori cu anxietatea generata de modificarile starii de sanatate ale fiicei, momente de remisiune si speranta ce alternau cu complicatii grave. In tot acest timp, mintea ei era marcata de suferinta si doliu, reactivand imagini recurente din cei 40 de ani minunati de casnicie petrecuti alaturi de John.
Joan Didion, care s-a format ca jurnalist, vorbeste despre suferinta cu un ton aproape rational, recurgand adeseori la sfatul mamei ei "Read, learn, work it up, go to the literature. Information is control." Relatarile ei, cu oscilatii cronologice importante, sunt dublate de informatii extrase din medicina (impresionant cum un profan a patruns in intimitatea notiunilor de resuscitare cardio-vasculara, autopsie, terapia socului septic etc dar ... profanul este jurnalist), din jurnalistica (relatari ale familiilor victimelor diferitelor tragedii), din psihologie si psihopatologie (scrieri despre doliu). Si cu toate ca se afla adeseori in subtext, emotia este mereu prezenta. Ca un nod in gat, ca un suspin gata sa prevesteasca o lacrima, invins rapid de informatie la care se recurge in mod aproape terapeutic.
Sigur, uneori i s-a reprosat ca se regasesc multe clisee. Suferinta este alcatuita din clisee. Alteori s-a spus ca este o carte scrisa din obisnuinta si marile scrieri nu isi au sursa in obisnuinta. Joan Didion, desi admite ca scrisul e obisnuinta si singura sa arma, isi explica altfel pulsiunea de a scrie Anul gandirii magice:
"This is my attempt to make sense of the period that followed, weeks and then months that cut loose any fixed idea I had ever had about death, about illness, about probability and luck, about good fortune and bad, about marriage and children and memory, about grief, about the ways in which people do and do not deal with the fact that life ends, about the shallowness of sanity, about life itself. I have been a writer my entire life. As a writer, even as a child, long before what I wrote began to be published, I developed a sense that meaning itself was resident in the rhythms of words and sentences and paragraphs, a technique for withholding whatever it was I thought or believed behind an increasingly impenetrable polish. The way I write is who I am, or have become"
Pentru ca Anul gandirii magice mi-a placut mult, tare mult, recunosc ca nu pot sa fiu extrem de obiectiva, sa-mi scot microscopul si sa investighez mai exact calitatea scriiturii. Pot doar sa o recomand si sa spun ca mi-as fi dorit tare mult sa vad si piesa de teatru, un one man show cu Vanessa Redgrave in rolul scriitoarei, la London's National Theatre, care a primit multe recenzii favorabile. In varianta franceza a fost montata in 2011 cu Fanny Ardent la Théatre de l'Atelier (actrita care imi pare mai putin potrivita decat Redgrave, de obicei are o tonalitate a vocii prea patetica pentru stilul emotional sublimat al lui Didion)
As vrea sa mai adaug (din New York Times) ca la cateva zile dupa ce Joan Didion a terminat cartea, in august 2005, Quintana a murit intr-un spital din New York din cauza unei pancreatite. Intrebata daca isi va schimba finalul, Joan Didion a raspuns "Cartea e terminata". In schimb, i-a dedicat Quintanei (care era adoptata) o alta carte, Blue nights, in care vorbeste despre adoptie, despre tentativa parintilor naturali de a relua legatura, despre boala si, din nou, despre moarte.
Comentarii
Trimiteți un comentariu