Portrete, perspectiva...

In cartea despre Picasso, Gertrude Stein insista destul de mult asupra faptului ca, de fapt, cheia portretelor cubiste consta in perspectiva: evident ele nu infatiseaza persoana in sine, in echilibrul natural al trasaturilor vazute de la o distanta bine proportionata, ci persoana asa cum o "vedem" de alaturi, de foarte aproape, cand surprindem doar trasaturi ce sunt relevante pentru noi.

Mi-a placut ideea. Nu stiu daca e neaparat definitorie pentru 'semnificatia' picturii cubiste dar pare relevanta pentru cum ii percepem pe ceilalti.

Ma amuza destul de mult modul superficial in care punem si ni se pun etichete. Am facut exercitiul acesta recent cu mai multi oameni care au tinut speechuri. Am incercat sa imi fac o opinie coroborata cu tot ceea ce stiam despre ei din mai multe surse. Apoi am eliminat voluntar toate informatiile exterioare si m-am limitat la perceptia imediata. Pentru ca in unele cazuri concluziile erau diferite, nu am pus etichete (pe cat pot, incerc, in majoritatea situatiilor, sa nu pun etichete) si am lasat usa deschisa spre informatii noi, contexte noi. E un lucru vechi de cand lumea si totusi nu conteneste sa surprinda diferenta aceasta intre 'poza' persoanei si felul ei de a fi in afara 'scenei'

Jocul e haios chiar si in ceea ce priveste propria persoana. Cu conditia sa ai ironie si autoironie sau, pur si simplu, sa nu fii ofticos :). De multe ori, ceea ce spun altii despre tine iti ajunge la urechi fie transmis de prieteni si 'binevoitori', fie in urma unei gafe, fie prin niste vectori extrem de inocenti - copiii. Ce faci cu crampeiul acela de informatie care nu seamana deloc cu modul in care te vezi tu pe tine? Il pui in perspectiva, incerci sa vezi eticheta de la distanta, lipita la altul, si eventual sa o judeci din perspectiva celui care te-a judecat (si la nivelul lui de inteligenta, educatie, caracter). Asa sesizezi cateodata stangacii in modul in care iti joci propriul rol si poti sa le corectezi. Alteori informatia este mai graitoare pentru cel care ti-a lipit eticheta. Totul e ca la final sa te multumeasca sa pastrezi pentru tine (cu un pic de amaraciune, de cele mai multe ori, daca e sa fim sinceri) concluziile. Si sa fii suficient de stapan pe eul tau.

Cand suntem foarte aproape de cineva (la serviciu, acasa, nu e relevant) nu mai putem vedea proportiile. Il vedem pe celalalt intocmai ca in portretele lui Picasso si tot asa suntem vazuti. In gros plan se afla trasatura pe care celalalt 'alege' cel mai frecvent sa ne-o prezinte iar ceea ce stim ca este persoana respectiva reprezinta doar un context. Trebuie rabdare, autostapanire si inteligenta sa prezinti detaliile potrivite sau ca sa nu uiti de context in timp ce privesti detaliile mai putin avantajoase. N-am mai citit de mult teoria dar, in lumina asta, pare logic sa se numeasca "inteligenta relationala". Way to go, Picasso! :)