Bunica mea...

Bucium - foto de Cosmin Jurca

Nu stiu voi ce sarbatoriti pe 5 august insa eu o sarbatoresc pe bunica mea, chiar daca acum ea a devenit amintire.

O chema Livia si era nascuta in 1925 intr-o generatie pe care eu o consider tot mai mult ca fiind una de oameni puternici. Nu stiu daca se intampla asa pentru ca au trecut de mici printr-un razboi, pentru ca erau nevoiti sa munceasca aproape fara oprire in gospodariile lor rurale, pentru ca au vazut cazand mai multe regimuri sau pentru ca, pur si simplu, ei au fost mereu activi ca sa ne poata rasfata pe noi. In orice caz, asa era ea: blanda, buna la suflet dar luptatoare si atasata de glasul familiei si al pamantului. 

Mi-am petrecut o parte din copilaria mica la ea si tin minte ca, de fiecare data cand plecam de acolo, luam cu mine un pulover de-al ei ca sa o simt aproape si sa ma ocroteasca si din departare. Copilaria la Brad era intr-adevar la adapost de tot ceea ce putea fi rau sau amenintator. Iar de indata ce plecam si vedeam pe drum luminile garilor ma gandeam doar la trenul care putea sa ma duca inapoi la ea. Cel putin pana am devenit adolescenta si am prins gustul hoinaritului prin lumea intreaga de unde trimiteam carti postale dar nu dadeam aproape niciodata telefon. 

Bunica mea era o femeie simpla dar avea o biblioteca plina de carti pe care le citise si un glob pamantesc pe care il roteam visand, ea stia sa ma invete lucruri povestindu-mi pilde si nu impunand idei gata formulate (poate de aici dragostea mea pentru storytelling), iubea muzica in varianta care ii era accesibila si intotdeauna gasea o melodie populara care sa ii umple sufletul (si eu dau tare in masina cd-ul care imi da semnificatie in momentul respectiv), ea avea un cuvant bun, o casa deschisa si un pic de ajutor pentru toti chiar daca ii stia instinctiv pe cei de care trebuia sa se fereasca. Ma rasfata dar, atata timp cat stateam la ea, imparteam si dificultatile vietii - trezitul dimineata la 5 cand trebuia sa plecam in calatorii ca sa prindem "cursa de dimineata", mersul pe jos cu bagaje pret de vreo 3 km din statie pana in poarta casei strabunicii mele, lucrul la fan (sigur ca nu faceam mare smecherie, ma jucam cu  o grebla cat mai serios cu putinta...), pusul mesei sau ... frecatul covoarelor cu otet (ce miros aducator de nostalgii!). Si stia sa faca cea mai buna "papa" din lume si cea mai buna prajitura alba... ale caror retete nu pareau deloc importante la douazeci de ani. Doar ea era acolo si putea oricand sa le faca...

Ii placea asocierea maro-verde (nu mi se parea spectaculos pe atunci dar, daca ar fi sa luam azi revistele la rand, am putea gasi variante placute), sa aiba poze cu noi inramate si plasate la loc de cinste, sa se laude cu parintii si copiii ei, sa adune informatii despre ceaiuri ca oricarei bunici si... adora Buciumul ei natal unde a vrut sa se intoarca pentru totdeauna.

Bunica mea avea felul ei de a intoarce lumea pe dos daca era nevoie doar ca sa ne ajute pe noi. N-am regasit prea des trasatura aceasta, cel putin nu in lumea noastra de azi unde adultii sunt(em) mult mai pragmatici si mult mai preocupati de teorii de parenting si comportament fara ca acestea sa aiba frecvent ca rezultat crearea unor indivizi mai robusti.

Ea intorcea mereu lumea pe dos pentru noi si, uneori, cred si cerul, de oricate ori era vreun moment important de viata... Nu stiu de ce am senzatia ca si acum, daca ar mai trai, ar putea din lumina sufletului ei sa faca sa mi se intample cele mai frumoase lucruri.

Atat. Voiam doar sa scriu undeva ca pentru mine 5 august este despre ea...