Faceam asta in mod deliberat?
Imi interzisesem sa inteleg ceea ce voia ea sa spuna despre teama ei de viata asa cum imi interzisesem sa inteleg ce voia sa imi spuna prin teama de Omul Spart?
Am permis eu, toata viata mea, sa persiste intre noi o lipsa de intelegere?
Am preferat eu sa nu inteleg ceea ce voia sa spuna in realitate?
Ma speria cumva asta?
Citesc inca o data pasajul, de aceasta data concentrandu-ma asupra sensului"
Joan Didion despre fiica ei Quintana, la cativa ani de la moartea acesteia.(fragment din cartea "Blue nights")
Am regasit in acest fragment una din marturiile cele mai percutante despre lipsa noastra de abilitate in a ne apropia cu adevarat de cei dragi, de a-i intelege, despre orbirea noastra completa in fata sensului lor. Probabil mult mai pregnant intr-o relatie parinte-copil decat intr-una de cuplu. Si cu atat mai tulburator.
Mă întreb - fără să ştiu contextul larg al citatului - dacă ne-înţelegerea asta vine din alegerea, cvasi-instinctivă poate, a intenţiei cu care mergem spre celălalt: cea de a pătrunde, în locul celei de a recepta. De a iscodi în loc de a ne deschide. Când pătrundem sau iscodim, o facem cu mintea (şi, probabil, cu mecanismele de apărare şi cu multe alte artefacte ale psihismului nostru, care ne filtrează realitatea). Când receptăm, când ne deschidem autentic spre realitatea celuilalt, o facem cu inima. Şi, fireşte, suntem înmiit mai vulnerabili.
RăspundețiȘtergereŞi mă întreb dacă vulnerabilitatea asta are legătură cu faptul că atunci când pătrundem şi iscodim, ne oglindim de fapt pe noi înşine, pe când deschizându-ne şi receptând, îl oglindim pe celălalt şi vedem cât de autonom, de întreg în sine este. Un fel de rană narcisică?
As vrea sa incep prin a spune ca mi-a placut tare mult comentariul tau, de asta am si ezitat sa raspund cateva zile. Era exact genul de insight pe care mi l-as fi dorit la articolul acesta.
ȘtergereCunoscand ceva mai bine contextul, optiunea mea personala s-ar indrepta mai mult inspre a doua parte a interpretarii tale - cea legata de narcisism si vulnerabilitate - decat inspre iscodire. Dar asta poate sa fie doar perceptia mea cu limitele si mecanismele ei defensive.
Parca asa as fi vazut-o pe Joan Didion in calitate de cititor al jurnalului fiicei ei: ca pe o mama care se apara de imaginea unei fiice ce nu corespunde tendintelor narcisice ale mamei, se apara de vulnerabilitatile si temerile fiicei si de propriul esec ca mama de a transmite soliditate. O mama cu obstinatia de a vedea mai degraba ca fiica scrie precum parintii-scriitori decat ca fiica a simtit ca trebuie (e nevoita) sa scrie ca sa corespunda imaginatiei acestor parinti. Si peste toate planeaza faptul ca fiica era adoptata si purta in ea teama de abandon.