Blue Jasmine

Ezit de cateva zile sa schitez un review pentru Blue Jasmine, ultimul film al lui Woody Allen, pentru ca nu am iesit din cinematograf cu alta flacara decat admiratia pentru arta actoriceasca a lui Cate Blanchett si eventual pentru minutiozitatea regizorului.

In caz ca nu cunoasteti deja intriga, voi incerca sa o prezint pe scurt: Jasmine, pe numele sau real Jeanette, este o femeie de 40 de ani, fosta socialite new-yorkeza, astazi saraca si nevrozata, dupa ce sotul i-a fost arestat pentru escrocherie si averea i-a fost confiscata. Jasmine descinde din vastul si luxosul sau apartament new yorkez in locuinta modesta a surorii ei infiate din San Francisco, incercand o noua reinventare. Aflata sub anxiolitice si amatoare de alcool, Jasmine incearca sa concilieze trecutul cu aceasta "noua viata"prin slujbe, studii si chiar un nou iubit.

Dincolo de ironia pentru cele doua societati antitetice- cea bogata si sofisticata din New York si cea modesta si robusta din San Francisco (aceasta din urma, excesiv simplificata, parca) - filmul este mai degraba despre evolutia unei eroine, maestra a auto-inventarilor dar, pana la urma, maestra mai ales a esecurilor previzibile. Pelicula este ingenios construita astfel ca elementele ce conduc inevitabil spre aceasta concluzie sunt dezvaluite treptat, preponderent spre final.

Cronologic, Jeanette, infiata si ea ca si sora ei de catre o familie 'middle class', se inscrie la studii de antropologie dar renunta atunci cand intalneste un barbat bogat si seducator din New York caruia i se prezinta Jasmine si cu care hotaraste sa se casatoreasca. Doar ca barbatul respectiv (Alec Baldwin) o inseala in mod repetat, ceea ce ea pare sa ignore, si, de asemenea, ii escrocheaza pe toti din jurul sau, inclusiv pe primul sot al surorii ei care castigase o suma importanta de bani la loto, detalii care par sa ii scape in mod egal. Atunci cand Baldwin este devoalat si inchis, toate bunurile ii sunt confiscate exceptand geanta Hermes, bagajele Vuitton si sacoul Chanel pe care le poarta in continuare ca pe insemnele unui statut de care nu poate fi separata. La San Francisco se angajeaza ca secretara a unui dentist, se inscrie la cursuri de internet si design interior si cunoaste un barbat bogat ce ar putea sa ii redea statutul pe care il 'merita'. Si nu uita sa o instige pe sora ei in mod repetat impotriva barbatilor din viata ei, acuzand-o ca tinteste jos, la barbati de conditie proasta care nu o merita.

Toate aceste detalii sunt disparate in film. Ele ne parvin pe masura ce actiunea filmului se desfasoara si in timpul crizelor eroinei, provocate de cocktailul alcool-anxiolitice. De aici si comparatia frecventa cu Blanche Dubois din Un tramvai numit dorinta pe care majoritatea criticilor au invocat-o.

Nu e o surpiza ca reinventarea Jasminei esueaza. Surpriza ramane doar mecanismul perfid din spatele fiecarei reinventari care conduce inevitabil spre esec. Putem considera o surpriza (previzibila?) si finalul tentativei timide de reinventare a surorii ei. Singurul personaj fericit, mizer dar nenevrozat, ramane iubitul actual al surorii: simplu la minte si comportament, clar cu ceea ce isi doreste si posesorul final al satisfactiei conjugale.

Poate ca unii critici au zarit un fel de simpatie a regizorului pentru eroina sa decazuta. Nu i-am simtit prea des privirea blanda ci mai degraba 'camera blanda', incercand sa redea pe ecran o parte din fascinatia pe care Jasmine reusea totusi sa o genereze in randul barbatilor si a societatii.

Ceea ce lipseste din filmul executat excelent este emotia si ideea aceea care sa te bantuiasca la final. Ca spectator nu te identifici, nici macar un pic, cu vreunul dintre personaje. De aici raceala si lipsa de flacara la iesirea din cinematograf. 

L-am recomandat si il recomand mai departe pentru ca executia excelenta il impune pe lista de filme de vazut a unui cinefil. Sunt curioasa insa daca vreunul dintre voi a iesit cu emotie, cu vibratie sau chiar cu o idee marcanta la finalul peliculei. Va astept cu comentarii aici!