 |
| Foto de aici |
In viata de zi cu zi, imi plac culorile. Poate nu ma imbrac mereu colorat dar ador o tusa de culoare puternica, indrazneata. Imi plac in natura: ma seduc florile de camp cu energia pe care o transmit atunci cand explodeaza in iarba, primavara. Imi plac si in pictura. In timp ce ma plimbam prin retrospectiva Kandinsky de la Pompidou din 2009, remarcam impreuna cu H. preferinta noastra clara pentru perioadele in care culorile sunt vii, proaspete, indraznete.
Ieri, stand la semafor, ma gandeam ca, in schimb, nu mi-am dorit niciodata o masina colorata. Cel putin nu dupa varsta de 3 ani cand aspiram la un inegalabil Lastun roz :D
In dreapta era o reclama la noul Audi A3 berlina cu un model culoare rosie. Masina era extrem de frumoasa si totusi... cumva nu ma pot imagina in alta masina decat una neagra sau argintie. Stiu ca sunt culorile cele mai riscante pentru ca se confunda usor cu bitumul de la distanta, nu se disting atat de bine in peisaj precum surorile lor rosii sau albastre. Stiu ca in general doamnele viseaza poate la micul lor bolid rosu si eventual decapotabil. Iar cateodata intorc capul pe strada dupa nuante neconventionale (ceva bej-uri si bleu-uri interesante), cu un aer relativ tentat.
Si totusi... nu ma vad plecand acasa decat cu o masina in culori sobre (asta nu inseamna ca intr-o buna zi nu va voi povesti despre prima mea masina turcoaz :D). Probabil are de-a face cu farama de identitate masculina. Nu stiu daca, acum cateva zile, un coleg de-al meu a realizat cata placere mi-a facut atunci cand a spus "Ah, Olivia la volan e baiat" :D E unul din lucrurile pe care imi place sa le aud asa cum imi place ca masina mea sa fie baiat. Aproape il invidiez pe Liiceanu pentru numele extrem de potrivit pe care l-a gasit masinii lui: Sigfried.
Si astazi la semafor ma gandeam ca asta e un fel de idiosincrazie. Si de unde o proveni? Fara teorii freudiene in partea asta a discutiei, va rog :)
***
Si tot la capitolul acesta: imi plac mainile. Le gasesc extraordinar de expresive. Cateodata stiu care sunt oamenii care ma vor interesa dupa maini. Alteori ele sunt un fel de confesiune despre obiceiurile indivizilor, despre secretele lor. Nu e vorba pur si simplu despre o dihotomie estetic/inestetic. Este mai mult de atat: este despre modul in care se reliefeaza carpienele, despre cat de puternice sau delicate sunt metacarpienele, despre cat de puternica este eminenta tenara si despre conturul unghiilor.
La Power of Storytelling anul acesta, am inteles ca a existat un seminar despre amanunte semnficative (n-am ajuns decat la editia de anul trecut). Poate ca forma mainilor, daca nu vorbim despre un chirurg sau despre un boxer, nu ar fi neaparat retinuta ca un element semnificativ. Si totusi exista ceva instinctiv care leaga forma mainilor de o anumita experienta umana. Poate este doar un proces subconstient de recunoastere a unor asocieri pe care deja le-ai trait sau poate este vorba pur si simplu de intuitie.
Voua ce detalii neconventionale va anunta, mai mult sau mai putin exact, cum va decurge relatia voastra cu o alta persoana?
Hah, si eu am chestia asta cu mainile. Ma fascineaza sa le privesc lucrand, miscandu-se. Imi aduc aminte cum ii urmaream mainile verisoarei mele cand impletea bratari de ata sau cand unii vanzatori au niste degete asa lungi si expresive (nu stiu daca poti atribu adjectivul asta degetelor, dar totusi asa erau). Sunt mai atenta uneori la dansul degetelor, la valsul mainilor decat la chipul oamenilor.
RăspundețiȘtergereDa, da, ma bucur sa aflu ca nu sunt singura persoana fermecata de maini :)
Ștergere