Este duminica dimineata, fara vizita si garda (nu veti mai auzi prea des aranjarea asta de cuvinte, sa ne bucuram deci) asa ca era momentul ideal pentru cafea si croissante... Un mic dejun de duminica nu vine niciodata singur, el atrage o stare speciala, cu aburi de noiembrie, pulovere calde (aici n-am fost originala: multumesc, Roxana), sete de imagini, conversatie intensa si lecturi seducatoare. Sau nu... dar despre asta mai incolo.
Asa ca am facut un album Pinterest cu ideile astea, un album dintre cele mai eclectice... si sper ca astfel sa inaugurez o serie de moodboard-uri Jocul Orb.
Zilele trecute am cautat un cadou simpatic pentru cineva (adult)... Impreuna cu grupul am convenit sa incercam o jucarie cu chirurgi :) Asa ca am ajuns la raionul de jucarii si am intrebat daca au papusi chirurgi sau macar doctori. Auzisem in urma cu mult timp protestul mamelor care considerau ca jucariile fac prea multa discriminare intre genuri si ca modeleaza inechitabil identitatea de gen a copiilor. Am privit atunci afirmatia cu interes dar cu ideea ca s-ar putea sa fie ceva exagerat in povestea asta. Odata ajunsa la raionul de jucarii, n-am avut rabdare sa explorez prea mult singura rafturile cu soldatei si supereroi asa ca i-am lansat intrebarea responsabilului de raion.
- Medici? La raionul de fetite...
Recunosc ca am ridicat un pic de spranceana. Jumatate de placere "aha, in sfarsit fetitele sunt incurajate sa faca o profesie, nu numai sa pozeze in Barbie", jumatate de nelamurire "de ce nu mai e medicina o profesie (si) pentru baieti?".
Nedumerirea mi-a fost in scurt timp lamurita. Jucaria pentru fetite infatisa un medic... pediatru care avea la dispozitie un termometru, 3 biberoane si o masa de schimbat scutecele. Ea era ratacita printre rafturile cu jucarii Barbie si cu minibucatarii.
Am rasuflat usurata: "nimic nu s-a schimbat in stereotipiile noastre de gandire" si am hotarit sa caut altceva drept cadou.
***
La cafea am rasfoit Vanity Fair, un numar interesant si plin de nume mari - Polansky, Woody Allen, Sarkozy, Houellebeck... Reportajul extensiv cu Polanski mi se pare slab pentru ca este intru totul partizan cu varianta regizorului. Nu am urmarit povestile, dovezile, sirul de procese. Ma gandesc insa ca daca povestile dureaza de atatia ani nu putem declara nevinovatia "beyond the reasonable doubt". Mi-ar fi placut ceva mai multa ambiguitate. Un reportaj care sa-i lase cititorului decizia de a alege intre diferitele versiuni.
Iar reportajul facut in casa socrilor lui Sarkozy, "fara ca Nicolas sau Carla sa stie", mi se pare o strategie extrem de transparenta. De cateva luni Nicolas Sarkozy si Carla Bruni sunt extrem de prezenti in presa. Exista categoric o strategie de PR care se bazeaza pe lipsa popularitatii lui Hollande si pe nostalgiile electoratului. Pot sa inteleg fondul, nici eu nu sunt vreo fana a socialistilor... dar jocul "oare chiar ma vreti inapoi?"al fostului presedinte, cu multiplele miscari de promovare prin revistele glossy de diferite facturi, mi se pare jenant de evident.
E greu sa gasesti substanta intr-un lider politic chiar si intr-o tara in care la masa de pranz se vorbeste inca despre gaullism.
***
Si da, am inceput Prea multa fericire de Alice Munro. Recunosc ca nu stiam nimic (nici macar ca exista) despre aceasta scriitoare inainte sa ia Nobelul. Si marturisesc ca i-am cumparat cartea inainte sa ajunga in Livre de poche ca sa ma lamuresc. Primele trei povestiri nu mi-au spus nimic, nu mi-au trezit vreo vibratie. Dar perseverez... O sa analizez pe larg cand termin.
Intre timp, duminica placuta si voua!
Comentarii
Trimiteți un comentariu