Prietenia dupa 30 de ani

A aparut la un moment dat in NY Times un articol care m-a intrigat si m-a facut sa reflectez: Why is it hard to make friends over 30?...

N-am avut senzatia ca, odata cu viata de adult, ni se schimba fundamental modul de raportare la ceilalti. Dar nu este mai putin adevarat ca, de indata ce incerci sa creezi propriul nucleu de familie, el devine prioritar.

Cu toate acestea, nu stiu daca nu cumva ma raportez altfel la notiunea de prieten, mai degraba decat la relatia cu ceilalti 'adulti'. Tot ce a insemnat formare in viata mea de pana acum a fost foarte 'time consuming'. Exercitiul profesional este cronofag si acum, dat fiind ca in mod regulat petrecem minim 11 ore la spital.

N-am reusit niciodata sau poate prea rar sa fiu o prietena 'prezenta' in viata celorlalti. N-am avut niciodata intalniri regulate cu fetele, nici macar discutii regulate la telefon (cel putin nu ani de-a randul ca in filmele cu acest subiect). Sunt mai buna in scris decat la telefon :) si sunt mai capabila ca prietena intre patru ochi decat in grup. In plus, am avut adeseori mai multi prieteni baieti decat fete. Sunt mai priceputa pentru dilemele existentiale decat pentru alegerile vestimentare pentru ca sufletul imi capteaza mai mult atentia (chiar daca n-ati spune asta cand ma intalniti machiata zi de zi)... Cand stiu ca e nevoie de mine, ma mobilizez. Nu reusesc insa sa sustin un ritm constant pe perioada indelungata in orice alta parte in afara de munca si familie, orice as face... Si cred ca este pur si simplu o problema de aritmetica a orelor din zi.

Pentru mine, prietenii sunt aceia pe care pot sa ii revad sau carora pot sa le scriu dupa o pauza importanta si totul sa fie ca si cand discutia s-ar fi terminat in seara dinainte. Incerc sa nu ii incarc cu angoasele mele pentru ca stiu ca, de obicei, raspunsul este in mine, nu in ei dar uneori le vorbesc sau le scriu despre ele pentru ca e bine sa iti vezi ideile puse in ordine si e bine si sa schimbi perspectiva, sa te vezi prin ochii celor in care ai incredere. Prietenii sunt cei cu care am avut uneori momente de 'indragostire' in sensul ca as fi putut petrece timp nelimitat sorbindu-le ideile dar viata ne-a adus mai mereu pe calea pragmatismului. Pentru ca se termina vacanta, sau weekendul, sau pentru ca trebuia sa facem alegeri cu creierul care ne teleporteaza intr-o alta geografie. 

Nu confund relatiile sociale cu prietenii. Avem viata sociala dar ne lipim sufleteste de foarte putini dintre cei pe care ii intalnim. Si din cand in cand imi fac bilantul si imi amintesc de oamenii care au avut un impact important asupra vietii mele fie ei prieteni, mentori sau pur si simplu cunoscuti. Imi aduc aminte de oameni cu care au existat doar fulgeratoare (si poate efemere) momente de sinceritate... si atunci realizez de ce e greu sa iti faci prieteni dupa 30 de ani.

Pentru ca nu mai intram in casa lor cu sufletele proaspete si ferestrele deschise. Pentru ca uneori avem rani si purtam bandaje opace, un fel de ziduri tromp-oeil. Pentru ca vrem sa parem mai frumosi, mai inalti, mai importanti. Pentru ca ne intalnim unii cu altii ca sa ne creasca autostima si nu ca sa auzim ce avem fiecare de spus. Pentru ca pana si la miezul noptii ne e teama sa ne dezbracam armura si intram incaltati cu bocanci ce ne protejeaza vulnerabilul calcai.

Cateodata am instincte bune si atunci mai sar cate o etapa, doua. Cateodata sunt pur si simplu ascultatoare si urmez instinctele lor. Am senzatia ca, daca recunosti in celalalt persoana al carei suflet te intereseaza, lucrurile sunt in general reciproce si nici nu e nevoie de prea multe explicatii. Sigur, conventiile sociale, relatiile ierarhice, distanta impacteaza capacitatea noastra de imprietenire. 

Dar as spune ca la 30 de ani e cam la fel de greu sa iti faci prieteni noi precum este sa te potrivesti cu cei vechi atunci cand viata ti se schimba. Daca baza era exterioara, poate fi grav. Altfel, istoria prieteniei continua...