Birdman

De la bun inceput, un avertisment: nu este filmul tipic de Oscar, nu e eroic, triumfal, didactic, inaltator (decat pe alocuri, in cel mai propriu sens posibil). Are insa cu totul alte calitati. Dar daca incep sa scriu calificative, nu voi face decat sa confirm reprosurile pe care Riggan Thompson, personajul principal, un fost super-erou de la Hollywood care, imbatranit si degradat, isi cauta revenirea in chip de actor de Broadway, le aduce Talithei Dickinson, critic de teatru la NY Times, femeia care decide viitorul pieselor jucate pe Broadway printr-o simpla cronica in prestigiosul jurnal. Mai mult decat un repros, monologul lui Riggan Thompson, fost Birdman, este o rugaminte, o modalitate de a-i capta atentia si bunavointa pentru ceea ce poate fi opera vietii lui.

Alejandro G. Inarritu, de la care poate ati mai vazut Babel, 21 grams, Biutiful, Amores perros, ne vorbeste asadar despre incercarea de a reveni a lui Thompson, actorul care l-a incarnat in mod repetat pe Birdman, un fel de Batman, Spiderman, etc, pana cand a ajuns sa se suprapuna in constiinta colectiva acestui supererou. In chip cu totul neintamplator, Birdman este interpretat de Michael Keaton, el insusi fost Batman. Birdman are o fiica, in mod evident indelung neglijata, proaspat iesita de la o clinica de dezintoxicare, interpretata excelent de Emma Stone, prezenta la teatrul de pe Broadway in calitate de asistenta a lui Thompson. El pune in scena ca scenarist, regizor si actor principal o piesa a lui Raymond Carver "What we talk about when we talk about love".

Filmul se dezvolta in jurul acestui nucleu, investigand multe din aspectele vietii de actor, creatiei, nevrozelor, egocentrismului si angoasei. Tesatura este atat de fina si atat de densa incat mi-ar trebui poate prea mult spatiu ca sa va descifrez tot ceea ce am vazut eu in povestea lui Thompson. La un moment dat fosta sotie a lui Birdman si mama lui Sam (Emma Stone) ii reproseaza acestuia: "Aceasta a fost intotdeauna problema ta: ai confundat afectiunea cu admiratia" in timp ce ne aflam in culisele piesei pe care o monteaza Birdman si care se numeste "Despre ce vorbim atunci cand vorbim despre dragoste". Este evident de aici ca atunci cand vorbim despre dragoste putem vorbi inclusiv despre un actor cazut in uitare, care crede ca dragostea inseamna admiratie si pe care incearca aproape cu orice pret sa o castige inapoi. Pretul este presiunea enorma care il tine treaz in zilele dinaintea premierei oficiale, este sanatatea sa mentala (un alter ego sub forma lui Birdman insusi ii vorbeste din timp in timp conferindu-i puteri supranormale si tendinte autodestructive), este singuratatea, izolarea, neglijarea celorlalti, singurii de la care ar putea eventual sa obtina ceea ce isi doreste. In afara de excelenta Stone, Keaton este inconjurat de Edward Norton si Naomi Watts, amandoi la inaltime, Norton chiar de doua ori, in chip de personaj secundar al piesei regizate de Birdman dar si in chip de actor excentric, intrucatva instabil si suficient de oportunist incat sa fure povestea de viata a altcuiva pentru a face prima pagina a jurnalelor.

Ma mai opresc un pic asupra imaginii. Emmanuel Lubezki, directorul de imagine, are un aport decisiv asupra reusitei filmului atat prin fluiditatea cadrelor ce par sa se continue in mod natural, fara taieturi, imitand un dans sau un zbor, cat si prin prim-planuri. In timpul monologului Emmei Stone, plin de reprosuri la adresa tatalui egocentrist si decazut, n-am putut sa nu admir modul in care o filmeaza pe Stone, de foarte aproape, deformandu-i chipul, cu ochii si mai mari, asemenea unei pasari de prada in privirea careia se citeste violenta cu care isi adulmeca victima dar si, mai ales spre final, marea tristete care se asterne odata cu tacerea. Cateva alte prim-planuri sunt de asemenea reusite insa acesta mi s-a parut ravasitor.

Simt cu adevarat nevoia sa vorbesc despre final dar, pentru ca nu vreau sa va stric placerea de a-l afla singuri, poate o vom face in comentarii sau intr-o alta postare. Vizionare placuta!