Lumea mi se pare framantata in acest an: de la conflictul dintre Rusia si Ucraina, ceva mai estompat acum, la vasele sparte dintre Grecia si Europa, la visele de formare a Califatului Arab ale Statului Islamic, la atentatele Boko Haram in Africa... La stiri, totul pare agitat si oamenii par prea putin dispusi sa se mai inteleaga unii cu altii.
Raspunsul acestor situatii este adeseori in cultura. Acolo limbajul se schimba si intelegerea trece dincolo de imediat, de concret. Am fost suficient de norocoasa sa pot contrabalansa recent formularile agresive ale stirilor cu doua intalniri fericite.
Dupa ce a stat ani de zile pe un raft, asteptandu-si cuminte randul si vazand cum vecinele sosite mai recent erau mereu preferate, cartii Fortareata alba a lui Orhan Pamuk i-a venit randul. Si desi alegerea a fost instinctiva, s-a intamplat ca ea sa aiba loc doar cu cateva zile inaintea spectacolului Akram Khan-Israel Galvan "Torobaka" la care cumparasem de mult timp bilete.
In Fortareata alba, un venetian din secolul XVII, pasionat de carti, este capturat de un vas otoman care il duce tocmai la Istanbul. Aflandu-i priceperea, Pasa il incredinteaza ca rob unui turc, Hogea, a carui infatisare era identica robului. Hogea are ambitii mari in astronomie, o intuitie corecta a sistemului solar si pasiunea cunoasterii stiintifice. Europeanul este imblanzit de speranta de a fi, intr-o buna zi eliberat iar intre ei se naste un dialog uimitor, dialogul a doua culturi, a doua feluri distincte de a intelege lumea plecand de la aceleasi baze, a doua ambitii si doruri diferite si totusi atat de similare precum infatisarea celor doi.
In Torobaka, se confrunta pe o scena halou de lumina doi zei ai dansului din doua parti diferite ale lumii: un artist flamenco (Israel Galvan) si unul khatak (Akram Khan). Scena pare un ring de corrida iar ei par intr-o oscilatie permanenta intre duel si dialog. E uimitor cum pozitia trupului iti tradeaza originea si cultura: Galvan e angular si sacadat precum ritmul de flamenco, Khan este atletic si unduitor precum dansul sau bengalez. Dar atunci cand isi tenteaza unul altuia tehnicile (Khan cu pantofi de flamenco in maini, Galvan cu lanturi), se instaleaza firescul ca si cand ar fi un limbaj vechi de cand pamantul... Muzica live care ii inconjoara este ea insasi un metisaj intre ritmul gitane si sonoritatile indiene.
Cu toate acestea, recunosc ca Desh m-a emotionat mai profund. Poate pentru ca Torobaka este o confruntare virila si viguroasa, in timp ce Desh este despre emotie, sinceritate, vulnerabilitati. Regret acum ca nu am scris mai mult in 2013 despre Desh, primul spectacol al lui Akram Khan pe care l-am vazut. Cred ca m-am simtit atunci incapabila din cauza emotiilor care m-au locuit din primul moment. Ca un mic reminder, Desh era despre conflictul cu tatal, dualitatea intre cultura de origine si cultura integrata din locul in care locuiesti, despre divergenta dintre traditii si ambitiile moderne.
Contrastul identitate-alteritate a fost evident tema din Torobaka (precum si in Fortareata alba) dar poate ca modalitatea de transmitere a fost uneori prea bruta si legatura cu spectatorii nu s-a format atat de intens (dincolo de muzica si dans per se).
Comentarii
Trimiteți un comentariu