Sunt fiica Sudului

Vedere din Eze (de aici)

Cand vad varfurile chiparosilor conturandu-se pe cerul perfect albastru stiu ca sunt fiica Sudului. Mediterana a avut mereu rezonanta aceea bizara a unui loc ce face parte din istoria mea. Nu cred in reincarnari si nu imi reneg deloc identitatea geografica (Romania). Insa alturi de ea, a existat mai mereu o alta care l-a respirat pe Lorca, pe Machado, pe Cernuda si... pe  Gaudi. Poate ca vaporii Mediteranei se regasesc putin si in Marea Neagra, poate ca leandrii, chiparosii, rozmarinul si lavanda aromeaza si zilele de vara bucurestene, nu stiu, cert e ca si sufletul meu poate fi obscur si profund, si ochii mei pot trece de la albastru la verde, si pe mine ma reinvie lumina si parfumul, si spiritul meu e marinar in sensul acela de hoinareala eterna, chiar daca e mereu fidel portului din care a plecat.

Da, stiu, la marinière este o bluza bretona :)
Sursa foto

De cand am citit Toate Panzele Sus (si asta incepe sa devina "demult"), mi se pare uneori ca portul meu e la Marsilia si cam dintotdeauna am purtat cu drag "les marinières" conjugate si declinate in orice fel :) Cel mai dulce e strugurele rosu copt pe dealurile secetoase inasprite de briza marina si cea mai aromata a smochina verde culeasa cu propria mana din copac pe un drum de tara pe care trec doua biciclete si ... doar atat. Cea mai puternica e culoarea bougainvilleei catarand o stanca alba din faleza inalta.

Nu stiu daca imi plac mereu si oamenii Sudului, mai ales daca sunt un pic guralivi, temperamentali si cam dezordonati in ceea ce fac. Se pare insa ca asta e doar o poveste despre clisee sau despre educatie si aici n-as schimba pe nimic rigoarea liceului meu nemediteranean. Cand ma uit uneori pe fereastra printre coamele chiparosilor, dupa o vizita in saloane, cu probleme grave, si vad cerul Mediteranei, imi vin cateodata in minte versurile lui Serrat si imi spun ca pana si un coltisor de pamant poate fi un motiv solid sa ne batem pana la capat. Quizás porque mi niñez sigue jugando en tu playa, y escondido tras las cañas duerme mi primer amor, llevo tu luz y tu olor por dondequiera que vaya. Y amontonado en tu arena guardo amor, juegos y pena. Yo, que en la piel tengo el sabor amargo del llanto eterno que han vertido en ti cien pueblos de Algeciras a Estambul, para que pintes de azul sus largas noches de invierno. A fuerza de desventura, tu alma es profunda y oscura. A tus atardeceres rojos se acostumbraron mis ojos como el recodo al camino. Soy cantor, soy embustero, me gusta el juego y el vino, tengo alma de marinero. ¿Qué le voy a hacer si yo nací en el Mediterráneo? *** Perhaps because on your beaches my childhood still is playing, And concealed behind the swaying Reeds my first love lies asleep, Your light, your smell are what I keep Wherever I may be staying. And on your sand I’ve been piling Love and games and pain and smiling. I Carry the bitter taste of those tears in my skin and sinew, That your cities have poured in you From Gibraltar to Istanbul, So you may paint, like blue wool, Those winter nights that continue. Your fate has been sad and serious; Your soul is deep and mysterious My eyes have become accustomed To your red sky when the dusk comes, Like the thimble to the tailor. I sing, I cheat and I gamble, I like wine, and like a sailor, My soul wants only to ramble. I can’t help that I’m a man Born on the Mediterranean! (traducere de pe siteul Berkeley)