marți, 29 noiembrie 2016

Calatoreste...

...dar alaturi de oamenii care iti plac.

Am venit cu masina la un congres impreuna cu o fosta rezidenta de a mea. Am vorbit cat ne-a dus drumul si cat ne-au calauzit ideile dar, povestindu-i despre inceputurile mele chirurgicale, pe alocuri dificile, mi-am dat seama de ceva.

Oricum as da-o, ma raportez mereu la oamenii care m-au format si m-au influentat. Uneori cate o fraza spusa intr-o conversatie iti ramane fixata in gand si iti sare in ajutor de cate ori ai nevoie de ea. Cateodata lucrurile ce pot parea banale unui spectator neavizat pot sa insemne foarte mult pentru tine.

Nu pot sa nu ii multumesc in gand de nenumarate ori chirurgului cu care am lucrat in doua stagii de vara in Spania in anul IV si V de facultate, un chirurg hepatic care mi-a disipat toate ezitarile de a alege alta specialitate la rezidentiat spunandu-mi doar atat: "fii serioasa, tu iti doresti sa faci chirurgie digestiva". Eram la sfarsitul celui de-al doilea stagiu de vara alaturi de el si avusese timp sa ma observe. Ma vazuse stand noptile alaturi de echipa lui de transplant doar ca sa particip si eu la interventia asta si inca nu ma vazuse luand metroul spre casa dimineata cu un zambet aproape tamp de fericire. Auzindu-i fraza, mi-am dat seama ca el vede ceva ce eu nu vad pentru ca sunt prea aproape de mine si ceva ce ceilalti nu vad in mine pentru ca nu au avut contextul potrivit. Si incurajarea asta a lui m-a insotit de atunci de multe ori in gand, mai ales cand drumul meu prin cariera imi parea ezitant.

Dau exemplul acesta dar am altele la indemana de la oameni care m-au influentat mai des si mai profund de atat. Exemple care imi sunt atat de apropiate de suflet incat mi-ar fi greu sa le povestesc unor necunoscuti. Imi dau seama ca ocaziile sa le multumesc acestor oameni sunt putine dar in acelasi timp nu vreau sa le banalizez importanta multumindu-le oricum. Astept momentul sperand sa inteleaga ca tandretea mea i-a insotit in gand asa cum si ei mi-au insotit undeva pe parcurs pasii o perioada de timp. Mi se intampla uneori sa ma grabesc... sau mi se intampla uneori sa nu indraznesc.

***
Acum vreo zece zile, am fost la congresul international de carcinoza la Washington. La gala festiva au fost omagiati, la final de activitate, trei dintre profesorii care au marcat indiscutabil evolutia acestei supraspecialitati chirurgicale care astazi este un pic si a mea.

Unul singur dintre ei a avut parte de multumiri din partea "elevuLUI" sau si articolul hotarit se refera la faptul ca este probabil urmatorul leader al comunitatii. Discursul ragusit si emotionat dar foarte hotarit precum si invitatia convingatoare de a face un standing ovation mi-a ridicat intrebari asupra reciprocitatii in relatia maestru-discipol. Oare avem intotdeauna mentorii pe care ii meritam? Si maestrii au intotdeauna discipolii pe care ii merita?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu